Bine ca exista email-ul. Altfel cum l-ar mai fi cunoscut? Orgoliul ii dicta asteptarea. Era sigura ca o va cauta. Ea ii promisese ca-si va tine promisiunea. Ii promisese ca nu va forta lucrurile,ca-l va lasa sa
decida… Hilara situatie. Descoperea ludicul.

Se produsese candva apropierea…Si el o situase in aria pasiunii care, in viziunea lui era nociva…Si, pentru ca lucrurile sa fie intelese, simtise nevoia sa scrie,sa argumenteze sau sa foloseasca in planul vorbirii tonul dur, imperativ… Nu exista lupta mai cumplita si
mai lipsita de sorti de izbanda decat... lupta cu sine..., afirma el drastic… Cel mai mare rau pe care ni-l poate face Dumnezeu este sa neimplineasca uneori dorintele... Oare cine nu se incapataneaza uneori ca un catar spre a-si satisface o dorinta, ignorand toate
semnele care-i ies in cale? Un om care a suferit isi doreste uitarea... Si, ca urmare, ii este daruita...repetarea... Caci ce altceva inseamna uitarea, decat repetarea vechilor experiente? Un om care vrea sa-si simta existeta cu cele mai ascunse lacasuri ale
sufletului sau, isi doreste sa iubeasa... si-i este daruita, atunci cand nu stie a recunoaste maturitatea in propriile sentimente,... pasiunea... Dar odata cu ea primeste altceva decat isi dorise... pentru ca pasiunea nu este mai presus de iubire... Pasiunea este
o metamorfozare a sentimentului de dragoste care poate aduce suferinta pentru ca intervine in evolutia sufletului de la starea de indragostit la starea de zbor pe aripile iubirii. Poate aduce suferinta pentru ca, de obicei, apare ca o piedica in calea manifestarii libere a personalitatii. Odata ce infloreste, dragostea are tendinta sa lupte ca o leoaica pentru a-si capata aripile. Dar pasiunea, urletul surd al unui sentiment, ia locul uneori sunetului cristalin al copoteilor vestitori de implinire.
Era opinia lui, nu a ei. Nu era de acord nici cu repetarea greselilor integrata de el in zona fatalitatii…Pentru ea repetarea se intampla in ipoteza neinvatarii lectiilor servite cotidian de intamplari
care unora li se pot parea nesemnificative sau provocate de impulsuri necontrolate rational. Iar in privinta pasiunii, considera ea, aceasta trebuie delimitata clar de patima…Pentru ea pasiunea nu era o
piedica in calea manifestarii libere a personalitatii…
Patima, era in viziunea ei este un pacat repetat, un sentiment puternic si violent care copleseste pe om intunecandu-i adesea dreapta judecata…Patima este, considera ea, concretizata in acte
repetate obsesiv, excluzand luciditatea sau intunecand-o catastrofal. Actul sau faptul se produce de dragul actului sau faptului, rupt de celelalte,degradand sau anuland alte functii sensibile sau constiente ale persoanei. De exemplu, argumenta ea,intr-o relatie, patima inseamna obsesie, fiind legata exclusiv de actul sexual in sine…
Pasiunea,dragostea in sine, nota ea, este un sentiment puternic,
constient, o afectiune adanca si de durata pentru cineva sau ceva…
Se traduce prin potentarea constienta a unui anumit sentiment de apropiere fata de cineva sau ceva fara insa a rupe din context obiectul asupra caruia se manifesta interesul…
Pasiunea raportata la persoana iubita inseamna daruire si implicare la nivelul intelectului, sensibilitatii, constiintei de sine. Poate capata contur si in ipoteza fortarii limitei intelegerii si adaptabilitatii, in acest sens fiind concretizata in vointa exprimata
faptic de determinare si potentare a ideilor si formelor comune de manifestare ale partenerilor.
In viziunea ei, cele doua sentimente se aseamana in ceea ce priveste forma de manifestare, in ceea ce priveste greutatea sau imposibilitatea – in cazul patimii a stapanirii…
Asta cu privire la patima si pasiune, insa relatia lor, la nivel intelectual se concretiza in lupta ideilor, materializata in mailuri lungi. Al ei,ultimul, era structurat, ordonat, provocator…Cu atat
mai mult cu cat se incheia cu povestea jumatatilor … Si bineinteles, el I-a raspuns…Alt mail, de data asta expresie a neajunsului fiintei umane, incapabila sa descifreze tainele universului folosind exclusiv cai rationale sau empirice…Pentru prima data, simtea in scrisul lui flexibilitate… Si mai era si finalul, acel “cu drag” sau "te iubesc"…
fara a lasa loc altei intrebari… Ajunsese sa-l cunoasca si stia ca el isi doreste un comentariu… pe care ea nu vroia sa il dea din diverse ratiuni pe care el nu avea cum sa le intuiasca…Apoi, dupa un timp care
a fost tacere, tacerea lui asteptand o eventuala
completare a confirmarii citirii, care sa fie daca se
poate interpretare vie, elogioasa poate,, revine tot
ea:
- Vad ca esti ocupat asa ca… Ma retrag in liniste…
- Adevarul este ca nu sunt chiar ocupat…
- Atunci inseamna ca nu vrei sa vorbesti cu mine…,zise ea, gudurandu-se in spatele unui raspuns pe care-l stia negativ..
- Nu, nu e asta…Asa intru eu in niste goluri de conversatie… nu mai stiu ce sa zic…
- Inainte nu existau…ok! Cum e la servici? Ce mai faci?
El rade…subliniind numai prima parte a replicilor…
- Cum sa nu existe? Nu ma intrebai tu de atatea ori…”de ce tac”?
- Ei, na! Te intrebam asa, pentru ca nu mai stiam eu ce sa spun, zise ea, mangaindu-I orgoliul cu gestul unui zambet…
- Deci si la tine se intampla…afirma el, la randu-I, descretindu-si fruntea a mirare si incantare….
- Da, de multe ori! Desi de cele mai multe ori as vrea sa spun atatea… Si… e mai usor sa pasezi celuilalt mingea conversatiei…
- Si eu de multe ori as vrea sa stiu spune atatea… Sunt momente in care as vrea deopotriva ca ceilalti sa inteleaga fara sa spun nimica…
- Poate ca inteleg… Poate ca simt… Poat e ca intuiesc…
- Of… oceanul asta de simtiri si triri… . Uneori riscam sa ne inecam in el…
- Nu si daca invatam inotul…
- Sa invatam inotul?
- Da,
- Uneori te poate ineca un singur val… oricat de bun inotator ai fi… Ai vreo reteta pentru invatat inotul?
- Poate. Vrei sa inveti?
- Oricine vrea sa invete… Si toti invata, intr-un fel sau altul, chiar fara sa-si dea seama… numai sa nu isi dea seama prea tarziu de ce au invatat…
- Nu oricine. Sunt unii care nu vor nimic.
- Probabil. Si atunci pentru ce traiesc? Doar ca sa ofere altora?
- Nu. Ca sa consume, sa digere, sa infulece din cand in cand cate un ciolan… Nu sa ofere… Ce sa ofere?
- Pai aia inseamna ca vor ceva… vor acel ciolan…
- Nu, … Nu-l vor… Insa daca li se ofera, de ce nu?
Sunt cei pentru care platitudinea zilelor nu este inspaimantatoare… Nu trebuie intotdeauna sa vrei pentru a accepta ceva… Intre a vrea si a primi este o diferenta…Sau nu trebuie sa vrei de la inceput…Unii
vor abia dupa ce au simtit gustul…ciolanului…
- Nu… sunt cei pentru care zilele lor, asa cum sunt ele, sunt frumoase…
- Nu frumoase… Doar zile…
- Pentru ca le ofera placerile pe care ei le doresc, chiar daca noua ni se par meschine…
- Ei nu sunt meschini. Si nu-si doresc… Si mie placerea nu mi se pare meschina, ci doar placere…
- Placerea pe care o resimti tu, da… Dar probabil ca nu ai resimti nici o placere in zilele lor…Dar… de ce vorbim noi despre ei?
- Nu stiu… Pentru ca este mai usor sa vorbim despre ei decat despre noi… Este mai comod… Nu? Zise ea zambind…
- Asta cam asa e… confirma el, daruindu-I acelasi zambet de odinioara. Poate un pic mai cald…Cel putin eu stiu ca mi-e greu sa vorbesc despre mine… continua el.
- Stiu, stiu…
Apoi dupa o pauza, care confirma greutatea…
- F...mi-ai ramas dator cu un raspuns…
- Care? Nu mai stiu… Poate nu am citit mesajul…
- Referitor la invatat si la inot… De aici am divagat…
- Nu ti-am raspuns pentru ca intrebarea ta a fost ambigua…, zise el, incercand ocolirea raspunsului.
Apoi, continua pentru a accentua cele spuse anterior:
Am crezut ca ai s-o completezi tu…
Zambet la celalalt capat…
- Deci … ce anume vrei sa ma inveti si cum? Intreba el, fara ironie, insa in acelasi spirit al fugii…
Apoi, zambii pentru a nu stiu cata oara, atenuand impactul….Si a primit un alt… zambet…sugestiv…Nu trebuie sa completezi …
- Merci. Imi permiti sa ma retrag zece minute? Intreba ea, nemaisuportand greul neafirmarii celor simtite…


Gandul o poarta spre ieri, acel ieri in care el se declarase “cucerit”…Azi, la antipod, freamatul sau interior ii declara necesitatea retragerii… Simtea nu jocul, ci bataia de joc… Cum oare putea cataloga fuga lui? Ii era dor de atingerea si gandul lui…Ii era dor ca el s-o trimita dur si dulce acasa, atunci cand ar fi fost prea tarziu…Poate asa ar fi reusit sa atipeasca…Resimtea singuratatea ca pe un gol cumplit…Ori el ii oferea numai surogate…Ii daruia azi o cautare pe icq, maine un mail, poimaine un raspuns la un beep…Se saturase sa tasteze litere…Iar “nu stiu”-ul lui se situa de mult in anormalitate…”Nu stiu nici eu ce vreau, ” O obseda gandul ca nu-l putea ajuta…Dar oare era atat de neajutorat? Si-apoi
egoismul sau perpetuu, inmagazinat in fraze ce se doreau usor interpretate… Aceeasi “starea mea nu-mi permite…”. Era deja un repertoriu stiut. Oare chiar ii pasa? Isi amintea reactiile lui in apropierea ei…Isi amintea ziua cand trupurile lor s-au atins ca
niciodata pana atunci…Cand mainile lui ferme o inlantuisera si cand, nefiresc, el ii refuzase,sfidand reciprocitatea gesturilor, intimitatea deplina…Si asta in lumina unui “cred ca pot” printre
saruturi pasionale… Isi amintea e-mailurile lui anterioare in
care declara ferm: ”starea lui spirituala va fi in permanenta pe drumul ascendent spre echilibru si iubire…”.
Stia ca lucrurile nu stau asa, cel putin in ceea ce priveste scrisul…Era convinsa. Nu-i intelegea nefirescul, negarea celor evidente…
Hotarase ca de acum va trebui sa fie offline la orice incercare a lui de a o cauta, asemanatoare zilelor trecute…Nu-i trebuia o relatie in fata ecranului. Se simtea insa dureros de singura…
*

Singuratatea…Prietenia nu ar trebui sa se concretizeze ca rezultat al nevoii de a nu fi singur, ci ca necesitate a impartasirii propriului eu, implinit sufleteste.
Nu poti da decat atunci cand ai ce da. Altfel, infometat de prea mult dor, risti sa oferi celor pe care ti-I apropii doar …durerea neindeplinirii dezideratelor tale profunde. Risti sa potentezi starea
de neimplinire si, in drum sa antrenezi cu tine si alte sentimente ridicol de puerile…Acceptarea imperfectiunii este insa una din lectiile pe care, involuntar, le invatam toti…In fond nu toti au
capacitatea de a darui… Poate pentru ca nu au primit lectia “datului” sau poate pentru ca, desi stiu regula, nu stiu normele de aplicare ale acesteia… Nu stiu sa cultive farama de divinitate care, cu
siguranta, se afla in fiecare dintre noi. Si-atunci invoca principiile si-si modeleaza existenta in functie de ele… si le mai si incalca uneori, caci de, a gresi e omeneste…Si-apoi cum oare poti urma un ghid daca tu nu stii de fapt care-i sunt atributiile? Cum
poti crede in ceva fara a-l insusi in prealabil?
In genere cel care nu stie sa dea nu stie nici sa primeasca si…invers… Cei care dau sporesc… Sporesc si in ipoteza in care ceilalti nu au stiut sa aprecieze darul…Sporesc prin stiinta daruirii spre
impartasire…Sporesc prin cunoasterea formei potrivite de primire a celor oferite in alt context sau in acelasi context si a impartasirii ulterioare asimilarii datului…In fond insa cel care da, nu da
pentru ceva, nu asteapta nimic in schimb. In privinta
celuilalt, este problema lui cum primeste, daca primeste si ce face cu darul… Altfel ar fi troc, vanzare ieftina a lucrurilor ce nu se vand…Si-atunci darul si-ar pierde semnificatia… Intregul s-ar sparge
in cioburi vii ce-ar sangera inutil si ridicol … Iertarea este ea insasi un dar…Il poti oferi in situatia neacceptarii darului oferit initial…desi, real, omul spune nu mai pot in momentul in care daca
ar continua cu un minim de efort si-ar atinge telul propus…”Hotii” din gradinile Raiului au cunoscut iertarea…Nu au stiut insa sa si-o insuseasca drept dar divin…nu au stiut sa o fructifice…nu au stiut cum sa se inalte in urma caderii…Trebuie compatimiti? Trebuie
blamati? Dumnezeu stie! Cum putem noi, modele de imperfectiune, sa ne asumam judecata celorlalti?La un moment dat fiecare va primi ceea ce merita… Curios este ca sunt unii care privesc instintiv darul
cu ostilitate…Sunt agresivi, de o agresivitate calma, nonviolenta, care se orienteaza deseori nu spre persoane sau obiecte, ci spre sine…Stiu ca primirea darului ar fi benefica, insa sufera de o psihastenie
nefericita pe care nu o pot lecui…Cauze ar putea fi identificate in maniera freudiana …in sensul definirii inconstientului ca depozitar al actelor refulate, ce nu raman inactive, ci se agita sub presiunea sub care sunt tinute si incearca sa sparga zagazurile, surprinzand vigilenta constiintei. Suferindul se refugiaza in “boala” incercand eventual o sublimare prin creatia artistica…
Poate ca amintirile refulate, alungate in inconstient, sunt de fapt amintiri ale unui dar neprimit…care-l determina pe cel in cauza sa concluzioneze drastic “eu nu mai cred ca exista desavarsire intr-o iubire pamanteana…”. Suferindul isi indreapta privirea spre naltul cerului dorindu-si sihastria…Mai bine izolarea decat confruntarea cu ceilalti … Pierde esenta, se azvarle intr-o directie care s-ar putea numi lipsa de directie…Refuza lupta. Il ia pe “nu” ca punct de reper
existential…Nu este bine asta… Nici asta…Poate asta…Cauta…intr-o nemultumire dureroasa, masurand,cantarind asiduu…Pierde simtul masurii … Cere, I se da, insa nu poate primi… Pentru ca de, nu exista
desavarsire…Sta sa cada…Si poate caderea I-ar putea oferi sansa revenirii…Insa… nu cade, pentru ca se autoconserva…Isi autoconserva orgolios neprimirea darului…. Ideile de inaltare sunt singurele care I se potrivesc…Este intr-atat de orbit de soare incat nu-I mai intrezareste conturul…
Agresivitatea lui pasiva se traduce in rezultatul neînvatarii, al incapacitatii modelarii comportamentului în functie de mediul de … dezvoltare.
Este datorata frustrarilor (sexuale sau/si de alta natura), este datorata amenintarii simtului de proprietate. Ori in ipoteza in care ar primi, s-ar simti dator sa si ofere…Ar trebui sa dea din cei al
lui si numai al lui… Si s-ar imputina, simte suferindul deja imputinat …Nu stie a primi si nu stie a oferi…Chiar daca se declara la un moment dat “cucerit”, el stie ca s-a salvat pe sine. Cucerirea
este iluzorie…El este o reduta care prefera razboiul etern gradinilor inmiresmate …Singura lui “dependenta” este cea resimtita fata de propriile-I neajunsuri…Atat.
Poate unii l-ar numi ipocrit…Altii infatuat…Pe altii I-ar deranja netemeinicia si inconstanta…Pe altii…brutalitatea…
*
Ea…il iubea. Ii dorea insanatosirea psihica. Chiar daca nu se
va produce in apropierea ei. Chiar daca ea nu va beneficia de asta. Chiar daca… Si il compatimea… Si se invinovatea pentru neputinta…Demnitatea o facea sa refuze ideea de a-l imparti cu altcineva. Caci da,“distinsul domn” ii declara cu nonsalanta specifica ca… a fost la primavara....Asa a inceput si relatia lor… Intr-o zi din luna martie. Probabil el a si uitat, gandeste ea…
Prin urmare, acelasi ritual…Niste bani in avans drept garantie a seriozitatii, in sensul platii consumatiilor cam scumpe in diversele baruri , a consumatiilor – prima, pentru cunoastere, a doua, pentru aprofundarea cunoasterii -,a telefoanelor obsesive, la ore bizare, pentru demonstrarea singuratatii celor ce vor fi parteneri…Si
cuvinte calde, declararea intentiilor pro relatie serioasa, spune el…
Apoi…vizitele, care trebuie sa se produca obligatoriu, motivate de nobletea “dorului de tine”, gesturile curios masurate, politetea excesiva,respiratia modificata sensibil in apropierea “iubitei”…
Dupa infiriparea relatiei si dupa cristalizarea increderii … absenta (nu insa si la nivelul cuvantului), care trebuie sa fortifice dorinta
partenerei, sa-I trezeasca… dorul…
Si dupa, crearea unei alte impresii…Barbatul pare un adolescent indecis…Se manifesta ca un adolescent ...Si cuvintele acelasi “nu te voi face sa suferi”…Si-apoi desprinderea, dupa - “Imi pare rau! Aveam telefonul pe silentios. Eram cu cineva”, poavazata cu intentii bune:
- “Tu esti un suflet tare bun. Mult mai mare ca al meu ..,
lasa dulceaga senzatie a pesimismului minulescian,accentuata eventual de insinuarea unui ceva ce nu-I permite echilibrul…(“la un moment dat s-a rupt o zala,de accea sirul nu poate functiona ca un intreg” si
“problema e la mine, ). Insa orgoliul ii cenzureaza afirmarea evidentului. Cum oare poate accepta imputarea unui comportament inconstant si a logicii precare a rationamentelor fie ele si scrise?
- “Ceea ce am scris sunt reflectari ale realului, a unor trairi. Nu pot fi combatute, ci doar neacceptate…”

Si totusi, iubirea nu dispare... De ce oare??? Pana cand??? Raspunsul este cert... E nemuritoare............