Coborâtori din stele și călători în timp străbatem viața finită prin vibrațiile infinitului.
În momente delicate suntem câteodată ipocriți,nu ne dăm seama de supremul vis-real denumit existență.
Alteori suntem prea altruiști cu ceea ce de fapt sunt accidente ale vieții.
Tremur la gândul că poate exist în ireal,iar simțurile,imateriale,se creionează undeva într-un logos intuit.Mă zbucium în toate ascunzișurile gândului că mă voi fini în infinitatea ce îmi impulsionează ideile.
De ce oare rațiunea s-a așezat înaintea credinței?
Suntem creați pentru a clădi sau pentru a ne submina propria existență?
Viermăluiesc atât de multe gânduri în jurul meu și mă agăț de ceea ce mi se pare că mă caracterizează.De fapt sunt rațiuni ce mi-au fost inoculate prin educație.
Când sunt trist,cânt melodii în interiorul meu.Mă purific
de răul necesar apariției binelui și îmi călăuzesc vibrațiile
spre adâncul sufletului care,umezit de plânsul renașterii bruște,înverzește simțurile și le desfată o clipă,o clipă numai,moment în care simt fericirea.
Mă întreb dacă fericirea este în adevărat reală sau simțurile mă înșeală,căluzite de logosul necunoscut?
Momentul fericirii este cert superior tuturor stărilor trăite și netrăite,avute sau numai gândite.
Fericirea de moment,cred că este singurul adevăr trăit în călătoria începută cu știință sau fără.Restul este înșelătorie,proprie sau impusă.
Abisalul creion al timpului punctează finalul călătoriei spațio-temporale.Vreau să cred că această călătorie continuă și în alte forme,cu alte simțuri și trăiri,într-un tărâm al timpului incomensurabil și nedefinit.
Paharul plin al vorbelor este secătuit de măreția imaginației perpetue a gândurilor umane creatoare de timp și spațiu absolut.
Mă identific la un moment cu țărâna.Firav și minuscul, mă definesc în tabloul în care sunt închis.Ființez pentru că așa îmi este dat.Sunt spirit pentru că sunt o fărâmă de lumină pură.Pășesc continuu și neegal pe treptele vieții.Mă transform subit și simbiotic într-o non-ființă,cu o aură de un albastru intens.Mă apropii de cunoaștere și doare.Primul om pe pământ cred că a simțit același lucru.Mă doare gândul că visez,când de fapt visul ar trebui să fie aievea.
Întind mâna și plăsmuiesc,de la mine putere,înconjurul meu.Creez în vis și mă doare că nu există în real.