Iluziile fac parte din viața noastră. În acest mileniu al vitezei, oamenii nu mai au timp să mediteze asupra semnificației gesturilor. Angrenați în goana nebună, încercând să ne maximizăm potențialul, să trăim cât mai bine, uităm ce înseamnă viața, uităm să simțim. Iubirea nu poate fi rentabilă, de aceea pierde din ce în ce mai mult teren. Sentimentele sunt înlocuite tot mai des de jocuri de societate convenabile, care nu cer implicare și nu oferă nimic. Oamenii poartă măști spărgând oglinzile care se încăpățânează să le ofere mostre de realitate...
Paulo Coelho este un autor atipic. Refuzând să se conformeze normelor, sfidând critica, reușește de fiecare dată să își surprindă plăcut cititorii și să-i atragă într-un decor fantastic, în care certitudinile se dizolvă. “Zahir” este o carte ancorată în prezent, o carte care există prin însăși ființa care o definește. Omul modern, cu angoasele, cu bucuriile, cu temerile sale, este analizat minuțios, fără menajamente. Pe parcursul romanului, autorul realizează o introspecție severă, reușind să sublinieze câteva dintre tarele emoționale specifice fiecăruia dintre noi la un anumit moment. Infidelitatea, războiul, suferința, libertatea și moartea sunt doar câteva dintre temele de impact ce conferă volumului greutate. Nu poți să refuzi meditația, ești obligat să ții cont de evenimentele care îți vor modela inevitabil însăși existența: “- Desigur. Banca Favorurilor este o investiție de risc, care orice altă bancă. Dumneata refuzi să-mi faci hatârul pe care ți l-am cerut, crezând că te-am ajutat pentru că meritai, că ești cel mai grozav, că toți suntem obligați să-ți recunoaștem talentul. Perfect, eu îți mulțumesc, caut pe altcineva care să primească depunerile mele în contul lui, dar din clipa aceea toată lumea va ști, fără să fie nevoie să spun vreo vorbă, că dumneata nu ești un om de încredere. Poți să crești prin forțe proprii cam până la jumătate, dar nu mai mult. Și, la un moment, viața dumitale va intra în declin chiar dacă mai ai încă mulți ani la dispoziție, ești un râde-plânge, nici frustrat, nici om împlinit. Nici rece, nici fierbinte, ești lânced, călduț și, cum spune nu știu ce evanghelist într-o carte sfântă, “bucatele călduțe nu încântă cerul gurii”.
Acțiunea se derulează într-un ritm antrenant. Personajul principal, un alter ego al scriitorului, își trăiește viața din plin, fiind implicat social, bucurându-se de faimă și reușind prin cărțile sale să modeleze destine. Succesul se dovedește a fi însă unul iluzoriu, pentru că artistul nu face decât să inventeze povești, creează vieți artificiale prin însăși esența lor, uitând să trăiască la rândul lui. Esther încearcă să îl învețe pe soțul ei să perceapă viața la intensitate maximă, ea reușind să descopere adevărata plăcere în mijlocul războiului, unde stereotipiile dispar. Atunci când ști că următoarea secundă ar putea fi ultima din viața ta privești altfel lucrurile, atunci când înțelegi efemeritatea existenței nu mai ții cont de gesturile mecanice care erodează în timp fericirea.
Șocul suferit de scriitor în momentul în care Esther dispare îl face să se dezmeticească. Drumul inițiatic începe în momentul în care dispariția este acceptată. Prin evocare, personajul principal reușește să surpindă momentul cu lucidiate, înțelegând mecanismul emoțional care l-a precedat. Nereușind să uite, scriitorul încearcă inițial să se amăgească, aruncându-se cu și mai multă ardoare în tumultul care îl așteaptă. Însă, în ciuda eforturilor sale disperate, imaginea soției îl bântuie. Femeia se transformă într-un zahir, într-o obsesie. Scriitorul înțelege că trebuie să acționeze. Scrie o carte despre situația sa, care primește elogii din partea publicului, însă în scurt timp înțelege că nimic nu se poate compara cu experiența directă. Mimetismul nu poate substitui viața, iar Coelho oferă în “Zahir” o parabolă închinată sentimentelor mistuitoare, în fața cărora nu există salvare. Iubirea se transformă într-o obsesie pe care în final personajele o acceptă: “Voi deschide plicul și voi merge s-o caut, pentru că – așa cum spune Mihail, epilepticul, clarvăzătorul, guru din restaurantul armenesc – această poveste trebuie să se sfârșească. (...) Toate astea vor dispărea. Rămâne iubirea care mută ceruri, stele, oameni, flori, insecte și-i obligă pe toți să meargă pe suprafața periculoasă a gheții, ne umple de bucurie și de frică, dar dă un sens tuturor lucrurilor.”
Personajul principal nu este definit. Coelho încearcă să sugereze calitatea arhetipală a acestuia. Drumul de inițiere este cel parcurs de occidentalul tipic, care reușește să se rupă de lumea lui monetară profund eficientă și să găsească calea spre iluminare. O iluminare spirituală care se petrece în decorul oriental al Kazahstanului, unde, în imensitatea deșertului, în tăcerea profundă, sufletul se poate regăsi. Esther alege soluția extremă, obligându-l pe soțul ei să decidă. El o urmează și reușește astfel să treacă testul, să demonstreze forța iubirii lor.
Succedarea planurilor narative ajută la conturarea personajelor. Poveștile, construite aidoma unor pilde, având de cele mai multe ori numeroase sensuri ascunse, reușesc să trezească reacții imediate. Coelho continuă astfel tradiția marilor lideri spirituali (ca Buddha, Lao Zi, Iisus etc), care obișnuiau să-și transmită învățătura prin intermediul povestirilor, în speranța unei mai bune receptării. Personajul principal este perceput de personajele orientale ca un neofit inocent, incapabil de a înțelege. Reușita lui din final este neașteptată pentru cei din jurul său și aproape de neînțeles pentru societatea pe care o reprezintă: “Cu toate acestea, oricât de greu ar fi, trebuie să accept micile daruri binecuvântate de azi, deși mi se par blestemate, pentru că sufăr, ziua e frumoasă, soarele strălucește și copiii cântă pe stradă. Și totuși numai așa voi reuși să ies din durerea mea și să-mi reclădesc viața. (...) La urma urmelor, așa cum a spus un înțelept persan, dragostea este o boală de care nimeni nu vrea să scape. Cine a fost contaminat de ea nu vrea să se facă bine și cine suferă nu vrea să fie vindecat.”
Frazele scurte fluidizează proza, oferindu-i veridicitate. Coelho evită artificiile stilistice, mizând pe sentimente și pe simboluri. Înțesată de referințe, cartea oferă o panoramă a filosofiei orientale, insistând pe ideile religioase, transpuse inedit de autor pe un fundal esențialmente creștin. Din acest mozaic se naște ideea centrală de zahir, care ajunge să polarizeze acțiunea, ca un axis mundi genetic. Esther dispare fizic, însă prezența ei determină în mod absolut povestea. În lunga lui căutare, scriitorul se regăsește pe sine pentru a ajunge din nou la inima soției lui.
Coelho a reușit în “Zahir” să abordeze inedit o temă actuală, depersonalizarea individului în contextul accelerării globalizării. Iubirea are de înfruntat numeroase obstacole, peste care, în urma unui lung drum de formare, reușește să treacă, devenind mai puternică. Analiza psihologică rafinată îl ajută pe cititor să înțeleagă gesturile personajelor. Coelho are grijă să ne ofere informații esențiale, fără a răpi însă din farmecul inerent descoperirii. El se asigură că cititorul primește cheile necesare înțelegerii fără a îl obliga pe acesta să aleagă un anumit drum. Această libertate absolută constituie unul dintre ingredientele care apropie cărțile de public, făcându-le accesibile.
Insistând pe imaginea femeii, Coelho creionează zahirul. În timp ce numele scriitorului nu apare nici măcar o singură dată pe parcursul cărții, Esther este omniprezentă, dirijând acțiunea, deschizând noi drumuri. Totul pare pregătit în prealabil, iar femeia pare să posede calități aproape demiurgice. Ruperea din lumea ideală a spiritualității orientale și reîntoarcerea la viața secolului 21 se face în final brusc, firesc, sugerând astfel o compatibilitate a celor două sisteme filosofice. Peticul însângerat prezintă realitatea crudă a războiului, pe care nimeni nu trebuie să încerce să o evite: “M-au sunat de la tine de la serviciu și m-au întrebat dacă știam unde să te găsească. Voiau să faci un reportaj însoțind o patrulă NATO în Afganistan. Trebuie să le spui că nu poți.
- De ce nu pot?
- Ești gravidă! Vrei ca cel mic să înceapă să primească așa devreme energiile negative ale războiului?
- Cel mic? Dar crezi că asta o să mă împiedice să lucrez? Și pe urmă, ce-ți pasă? N-ai făcut nimic pentru asta!
- N-am făcut? Nu din cauza mea ai ajuns aici? Sau crezi că e puțin lucru?
Ea scoase din buzunarul veșmântului alb un petic de pânză pătată de sânge și mi-l dădu, cu ochii înlăcrimați.
- E pentru tine. Mi-era dor de certurile noastre.
Și după o pauză:
- Spune-i lui Mihail să mai facă rost de un cal.
Eu m-am ridicat, am luat-o pe după umeri, am binecuvântat-o la fel cum fusesem și eu binecuvântat.”
“Zahir” prezintă realitatea. Coelho nu încearcă să se ascundă în spatele ideilor, nu evită subiectele tabu. Toate certitudinile se prăbușesc, dragostea se dovedește până la urmă mai importantă decât convențiile sterile ale unei societăți ce nu poate înțelege ab initio sentimentele. Cei doi soți se regăsesc, descoperind că dragostea lor este mai puternică, înțelegând că sentimentul transcede toate elementele pur mundane care i-au făcut să se despartă.
Trăgând un semnal de alarmă, invitând la meditație, Coelho oferă o imagine idealizată a iubirii, considerând-o principala forță ființativă. Prin numeroasele elemente emoționale, prin exprimarea lejeră și prin temele de interes abordate, scriitorul de origine braziliană reușește să fascineze încă o dată publicul. Poveștile adevărate nu mor niciodată, iar Coelho demonstrează încă o dată, prin “Zahir”, că este un povestitor desăvârșit. Nu poți să rămâi impasibil în fața obsesiei, pentru că fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin asta. Dragostea transformă individul, îl desăvârșește. Paulo Coelho oferă doar o variantă, pe care fiecare dintre noi o poate filtra prin propria sensibilitate. Posibilitățile sunt nelimitate. Contează cu adevărat doar binecuvântarea iubirii...





Bibliografie

Paulo Coelho – Zahir – Humanitas – 2005