M-am trezit așa de transpirat! Puteam să jur că azi noapte am alergat peste o câmpie verde, plină de grâu așa cum este el primăvara, crescut un pic, puteam să simt încă umezeala de la roua de dimineață. Ce plăcut era, parcă călcam pe un ocean verde, levitând pe deasupra frunzelor, simțind cum le rup vârfurile sub greutatea picioarelor mele...
Mă uit pe tavan dezamăgit...Este opt dimineața și deja este sufocant de cald afară. Urăsc zilele cu căldură toridă așa de dimineață. Mai stau puțin în pat lenevind, apoi ma duc fereastră privind vechea poveste a unui oraș supra aglomerat, unde spațiul e o problemă, parcă mai nou și timpul! Uită-te la șoferul acela de la o superbă mașină, mai are puțin și face un infarct gesticulând de la geamul mașinii, aprins la față ca o roșie rumenită! Ce caraghios! Hm! Deja este o coadă la semafor de vreo treizeci de mașini, accelerând și claxonând nervoase, fără insă nici un drum de scăpare! Câteodată mă supără faptul că am un apartament pe colțul unei străzi principale, și culmea lângă semafor, dar cu timpul cred că am transformat asta în avantajul meu primordial, ba chiar însăși scopul meu pentru care mă trezesc în fiecare zi!
Diminețile mi le petrec uitându-mă în jur și văzând același scene desprinse parcă dintr-un film de groază, comedie, dragoste, toate pe străzile orașului meu, iar eu, spectatorul cel mai fidel al ei, fără să intervin în vreun fel....doar privind!
Acestea sunt diminețile mele, după-amiezile și nopțile mele, dar azi nu-mi mai pasă...nu știu, nu îmi mai pasă de mult cred!
Astăzi mi-am propus să mă bucur de toate simțurile mele, așa cum nu mai am făcut de multă vreme...Parcă și micul dejun mi s-a părut mai gustos! Oare este posibil ca starea pe care o resimt acum sa fie de la visul de aseară? Este și acum așa de proaspăt în mintea mea.. ..era așa de real, așa de plăcut și mai ales cum picioarele mele simțeau atingerea grâului!
Deodată mă cuprinde un sentiment de regret și dezamăgire față de viața asta, parcă m-a trădat! Eu nu înțeleg de ce nu am murit in acel accident? Ce scop mai are viața mea acum? Am ajuns o povară pentru familia mea, terapiile săptămânale nu-mi fac nimic, eu nu mai fac nimic; mă simt ca intr-o închisoare și faptul că nu merg nu mă împiedică să fac și alte lucruri, dar totul e dărâmat în mine! Am încercat tot felul de activități, dar nu mai pot!
Oamenii te compătimesc, spun că oribil, înțeleg că este greu, să nu renunț..... sunt sătul!!! Ei nu trăiesc drama mea, ei doar o văd! Să vă spun care este drama aici: un băiat tânăr se duce cu tatăl său până intr-o localitate la bunici, ca să repare un cazan. Asta înseamnă cam 20 de km. Pe acest drum, care de obicei nu este aglomerat, un băiat a rămas fără tată și paralizat la membrele inferioare! Un drum pe care tata îl făcea de 17 ani! Cum este posibil, și de ce mie, ca în maxim 30 de secunde viața mea a fost schimbată așa, dar mai ales, de ce se întâmplă lucruri oribile oamenilor buni?
La terapie toți sunt drăguți, zâmbesc și de fiecare dată îmi spun că am făcut progrese, de parcă eu nu văd că nu mai există nimic din nervii mei în picioare!
Astăzi parcă nici nu-mi vine să mă mai duc! Nu mai pot face nimic singur, am și un infirmier angajat de mama care vine de patru ori pe săptămână să mă supravegheze. Azi, am o nouă idee, de fapt singura din ultimele luni: vreau să-l rog pe infirmier să mergem în parc, să renunțăm la exercitii. Oare cum să-l conving? Găsesc eu ceva și în plus, nu poate să mă refuze, toată lumea îmi face pe plac de când sunt așa, cel puțin pot spune că e singurul avantaj!
Ce vară călduroasă și înecăcioasă, iar ziua de azi, parcă însăși infernul a coborât pe pământ! Mă plictisesc singur, de mine, de tot! Nici fereastra, sau cel puțin ce văd prin ea, nu mă mai fascinează acum...
Da, dintr-un participant al vieții am ajuns doar un simplu privitor. Nu vreau să condamn pe nimeni pentru situația mea, dar nici nu vreau compasiune, sunt încă sub șocul de atunci, de parcă mi-a paralizat si creierul.....și nu știu dacă o să-mi mai revin vreodată din această amorțeală! Ce răzbunare cruntă....am regrete multe față de viața mea...față de ce puteam face atunci și ce mai pot face acum...câteodată îmi vine să scot capul pe fereastră și să strig: treziți-vă fraților! Azi este ziua voastră, trăiți-o!
Dacă aș da timpul înapoi și aș fi știut că acea zi ar fi fost ultima....aș si alergat km, mă gâdilam în talpă până leșinam, iar la final mă ducem la malul mării, îmi băgam picioarele în apă, apoi prin nisipul moale scriind cu degetele SIMT! Da, simt cât de rece este marea, simt fiecare pietricică din nisip, simt cum am făcut febră musculară de atâta efort!!
Ce nu aș da pentru acea zi! Dar poate face ceva azi, să fie specială, cred că am nevoie de asta! Infirmierul sună la ușă, îi deschide sora mea și așa calm, cum este el, mă întreabă:
- Astăzi ești pregătit pentru terapie?
- Nu, îi răspund eu plictisit...
- Știu că nu-și place, dar..
- Dar, azi nu! Azi vreau să mergem prin parc la un fel de picnic ce zici?
Îl văd cum se uită la mine puțin mirat de propunerea mea, dar accepta. Sunt așa de ușurat și chiar fericit. De mult nu mai am simțit fericirea chiar și așa la nivelul asta stupid de un picnic în parc. Mă simțeam emoționat, abia așteptam să mergem, parcă eram un copil care se bucura că va primi o jucărie.
Am avut noroc azi! Este puțină lume, cel puțin așa-mi spune infirmierul, față de alte zile. Este și normal, în cursul săptămânii oamenii erau la muncă. Așează pătura undeva sub un copac bătrân, unde puteai să privești lacul și o bună parte din parc.
Pun mâna pe iarbă, era precum graul din vis, așa de fragedă și mirosea a crud. Infirmierul a începu să citească indiferent dintr-un ziar, dar eu eram flămând să simt și să adulmec orice miros din jur...da, flămând după viața mea pierdută!
În jurul nostru, două fete se jucau cu paletele, mai încolo o doamnă cu un cărucior stătea pe bancă. Câteva persoane stăteau rezemate de gard și priveau lacul, cum rațele se legănau alene prin apă căutând ceva de mâncare....totul în jur este așa de calm, vesel, plin de viață!
Mă întind pe pătură și mă uit la cer printre crengile copacului. Este un cer senin, de un albastru intens...am închis ochii și mă gândeam la tot ce am avut până atunci și la perspectivele din fața mea...nu am știut să prețuiesc viața așa cum trebuia, acum știu, dar e prea târziu.
Dacă aș știi că mâine am să mor, oare ce aș face azi? Am deja regretul unei zile pierdute, cea dinainte de accident, dar îmi închipui că în stadiu în care sunt acum, probabil același lucru, să privesc fericirea prin ochii altora și poate să o gust și eu un pic înainte sfârșit! Atunci îmi vine o idee...banală și apoi una măreață...mă uit spre infirmier și-l întreb:
- Pot să te rog și eu ceva?
- Sigur!
- Poți să te descalți de sandale?
Se uită iar mirat la mine, dar o face.
- Ești cam ciudat azi!spune infirmierul. De obicei nu vrei nimic, decât să fi lăsat în pace, cel puțin de 7 luni asta faci! Azi ceva special?
- Poate, spun eu. Cu ajutorul tău!
- Ei gata. Acum ce vrei să fac?
- Te rog eu, umblă prin iarbă și descrie-mi cu toate detaliile ce simți!
- Păi...bine, o să încerc!
Vădit stânjenit de rugămintea mea, că de, eu nu am acest avantaj, calcă în afara păturii, se întoarce la mine și spune:
- Este...
- Nu așa! Îl întrerup eu. Vreau să nu te întorci, să mergi normal și să vorbești ca și cum eu nu exist!
- Bine....Este așa de răcoroasă...parcă-i in contrast cu temperatura din aer! Se simte un pic și pământul, cum sfărâm câte un bulgăraș sub presiunea picioarelor mele. Cu fiecare pas pa care-l fac, sunt mai încântat...simt cum iarba îmi gâdilă talpa, cum se agață frunzele mai zvelte printre degetele mele și eu în grabă le rup. De fiecare dată când rup o frunză, simt umezeala lăsată de ea cum se întinde imediat pe toată talpa și este așa de plăcută piciorului meu acum. Am impresia că merg pe un covor viu, simt viața de sub picioarele mele, o simt din iarbă și din pământ, cu fiecare pas....Tăcere...
Observând eu ca și infirmierul este surprins de reacțiile pe care le-a avut, sunt satisfăcut! Îl întrerup!
- Îți mulțumesc. Cred că e de ajuns! Îmi pare rău că nu am încercat asta când puteam merge. Îți vine să crezi că niciodată nu am mers desculț prin iarbă?
- Nici eu până azi! Probabil că ar trebui să-ți mulțumesc ție!
- Se înserează, probabil ar cam trebui să mergem....
- Da....ce zi frumoasă.
Intrăm în apartament. Vroiam să urlu. Nu mai pot suporta viața asta! Nu pot să trăiesc prin descrierile altora, mama îmi spune una, sora mea alta, etc...
Plictisit, îi spun infirmierului să mă lase singur în cameră, lângă birou. Iau un pix și scriu ceva pe o hârtie. Nu știu de ce, dar asta am simțit, cred că din parc s-a declanșat.... îmi curg lacrimi, de mult nu mai am plâns. Scriu câteva rânduri, cele mai esențiale și mă așez la fereastră și mă uit....de ce să nu fie asta ultima mea zi?
În ultimele șapte luni, câte au trecut de la accident, nu mai am avut multe, din câte aveam înainte. Nu mai pot continua așa, mă simt ca un mort ambulant, dar cu necesități. Închid ochii și intr-o clipă văd viața mea, fericirea, iubirea, tristețea......totul, esențialul!
Când văd freamătul de afară în fiecare zi, cu atât mă văd pe mine mai invalid și neputincios, fără nici o șansă de a fi un factor participant în viață, ci doar o constantă veșnic prezentă, într-o ecuație cu fracții, ce au fost de mult simplificate!
Nu vreau să cred că azi am avut o relevație și că e o simplă coincidență faptul că am vrut să ies ieri din apartament și pentru altceva decât pentru spital, și nu cred că azi se va mai repeta curând sau vreodată.
Este comoara ultimă ce o iau cu mine de pe acest pământ, este darul ultimelor mele simțuri ce au trăit azi însăși Raiul, iar în sufletul meu îndurerat, prea îndurerat, azi a încăput un gram de împăcare și fericire, ca o ultimă amintire despre viață.
Mă sprijin în mâini, mă aplec peste fereastră și mă uit în jos, e așa departe pământul, apoi mă uit în sus, e așa de imens cerul parcă dorind o ultimă îmbrățișare.....mă întreb ce păcat este mai mare: să-ți hotărăști tu moartea sau să mă vezi cu fiecare zi cum mor, ca otrăvit de viață, de pașii pe care eu nu o să-i mai fac niciodată peste câmpii, mari, străzi și înfipți ca niște săgeți în inima mea mă fac să sângerez de fiecare dată când deschid fereastră dimineața! Da, fereastra care a devenit evadarea mea de viață prin propria-mi moarte!
Nu, toate astea trebuie să înceteze în secunda asta! Poate că în acest moment sunt foarte slab, dar extrem de curajos, poate o să-i dezamăgesc pe mulți prin decizia mea, dar un lucru știu sigur, nu m-am dezamăgit pe mine!
Simt aerul din jurul corpului meu în cădere ce senzație plăcută și ciudată, simt cum prind aripi în drumul meu către abis, aud niște țipete și apoi .....întuneric.
Infirmierul intră în cameră, vede căruciorul gol lângă fereastră încremenind, anticipând tragedia.
Pe birou o hârtie flutură, mâzgălită cu câteva cuvinte:
„în numele vieții mele, cer dreptate! Plec unde am fost de 7 luni plecat...în moarte. Fără regrete. Eu!”










aprilie 2005