Pe poeți îi iubim, căci trăiesc în noi. Fericirea lor este de a rămâne în viața noastră, cu noi, să ne călăuzească în lumea sensibilității și a harului. Căci „poezia este har, este duh, este dar“, spune Constanța Buzea.
Privesc coperta „netrăitelor“ și mă simt de parcă aș fi în chilia unei mânăstiri. Coperta sugerează o interioritate în care nu te simți deloc singur. Deschizând cartea, pătrunzi într-o și mai profundă interioritate în care parcă auzi tânguindu-se duhul unei maici și ți se descoperă memoria - cea de la rădăcina cuvintelor: „Mă uit și nu văd. Mă uit până îmi pierd vederea. Rămâne să îmi închipui așteptând și primind Învierea“. Sunt în așteptarea Învierii, invocându-l pe Dumnezeu în poeme-rugăciune, rugându-L împreună cu poeta să mă ierte, rememorând întâmplări, privindu-mă în oglindă, încercând ca și ea să rup, să ard „pe crengile pure, muguri și frunze păcatele mele“.
Citind împreună, rostind împreună, în singurătatea chiliei, ceva se schimbă. „Unde sunt doi în numele Lui, este și purtătorul Împărăției.“
Îngenunchez și lipesc fruntea de această carte, pe care o citesc în post, pe care o socotesc însoțitoare a sufletului meu spre Dumnezeu. Învăț din ea cum să nu gust în plin sfânt post „nici fărâmă din de dulce“, învăț că „a posti după cuviință, chiar este una din dovezile ușoare că îl iubești pe Dumnezeu căruia îi respecți poruncile“.
Cel mai mult mă impresionează poemele despre sărmani. Ce gânduri frumoase îmi pot însoți gesturile dăruirii, câtă atenție ar trebui să am pentru cel care primește! Iată un poem care nu poate să rămână în afara sufletelor noastre însetate de frumusețe: „De câte ori pui în palma unui sărman/ un fruct curat, Dumnezeu pomului tău din cer/ îi scutură floarea nespus de frumoasă,/ dar stearpă. Care, lăsată, ar rămâne/ ca o gură goală vorbind cândva,/ la judecată, împotriva ta.“
Într-un alt poem, un necăjit îi spune că o va aștepta în Rai cu mărul dat și o îndeamnă să nu se rătăcească. O femeie sărmană îl visează pe soțul ei care o așteaptă lângă Dumnezeu, clădind acolo o casă nespus de frumoasă pentru amândoi, la care lucrează însă tare încet și când va termina casa, o va lua la el. Îmi rămân chipurile acestor cerșetori în memorie, dar și umanitatea pe care sunt chemată să mi-o asum.
Aș ruga-o pe poetă să mă învețe să trăiesc „netrăitele“. Poate aș avea nevoie pentru asta de un exercițiu greu al însingurării, al pierderii, până ce timpul nu va mai fi ce este și se va retrage într-o altă dimensiune, cum spune ea. Poate că acele ceasornicului nu vor mai fi ascuțite, acolo, în acea dimensiune, ci se vor bolti pe ceasul de pe care vom citi un veșnic „acum“. Sub această boltă suntem chemați toți să trăim cu Cel ce va învia - după post și după ce vom fi rememorat cu atenție totul.
Poemele sunt voci tainice ale rugăciunii. Cu ocazia unei întâlniri recente cu Constanța Buzea, întâlnire organizată de Uniunea Scriitorilor, am avut ocazia să pipăi cu auzul poemele spuse de autoare și am văzut că ele sunt reale, sunt vii, deși par venite din altă lume.
Constanța Buzea a citit poemele-rugăciuni și a plâns. De ce, am gândit atunci, eu sunt rece și nu am lacrimi? Ar trebui să plâng, gândind la Dumnezeu. Gândul la Dumnezeu ar trebui să-mi fie însoțit de lacrimi. Ne rugăm pentru acest dar. Sub ochii noștri, toate s-au transformat în rugăciune: vocea ei, ochii, trupul. Noi așteptam în tăcere. Era o tăcere solemnă. Poeta trăia, vie, între noi, poeta rostea.
Aceasta este lecția despre ceea ce înseamnă să fii poet. Poeții sunt aproape la fel de rari ca și sfinții.
Apoi, a plâns. Nu a mai citit poemele-rugăciuni, nu a mai putut…
Îmi vor rămâne mereu în amintire aceste versuri, rostite de vocea care nu mai putea să răzbată din adânc: „Þi-e sete să spui, și îi spui: Doamne, eu trec,/ nu te uita la mine. Privește-mi sufletul/ el rămâne“.
Și simt sufletul poetei, în singurătatea chiliei, cum îl iubește pe Dumnezeu cu toate cuvintele și poemele.

Monica PATRICHE

Articol din Lumina de Duminica, 25 Martie 2007