De Ziua Femeii
(Short story 2)
04.03.2007
Asta era! De o viață întreagă se antrena pentru ziua asta. An de an la aceeași dată de Ziua Femeii, trebuia să scoată din adâncul ființei cantități uriașe de tact, iar din buzunar sume considerabile pentru cadouri. Pentru soție, fiice, colegele de servici și amantă. Amanta.. O pusese undeva, dar nu mai ținea bine minte unde... Era un bun de care se servea ocazional. In caz de criză. Era ca o vrajă ridicolă care se spulbera când dădea acasă de atmosfera domestică. Oftă oarecum depășit. Se simțea de parcă ridicase de pe masă un elefant mort.
Se apropia cu pași repezi de 50 de ani. Dacă ar fi putut, ar fi recomandat tuturor să nu se grăbească să ajungă prea repede acolo. Era o vârstă periculoasă. Dacă nu te apuca amocul, te apuca apoplexia sau deveneai în mod misterios bunic peste noapte, sau și mai rău apăreau problemele cu prostata.
Aruncă o privire pe geam. Ploua cu intermitențe.
Profesional era un om împlinit. Nu se putea plânge. Muncise din greu ca să ajungă în vârf. Asta-i dădea un plus de siguranță și-i întărea sentimentul de securitate. Si de mândrie. Si orgoliu. Ca să să-l parafrazeze pe Sartre, încolțit de orgoliu omul devine orgolios. El nu făcea excepție. Nici nu avea de ce.
Picăturile de ploaie se intețiseră și plesneau geamul, apoi alunecau pe sticlă, formând pârâiașe minuscule. Pe chip i se așternu o expresie stranie îndepărtată. Anul trecut de Ziua Femeii tot așa plouase. Tinea minte pentru că atunci prima oprire o făcuse la soacra lui și până la intrarea în bloc, din cauza aleii pline de băltoace, se făcuse ciuciulete la picioare. Inarmat cu flori și cadouri până în dinți, se simțise ca un idiot, tot dând din coate și cerându-și scuze în stânga și dreapta când se pocnea pe holurile strâmte de unul sau altul pe lângă care trecea. Si mai era și potaia aia a lui nea Vasile de la doi, care urla la el ca descreierata (era o lady) de parcă era un amărât de soldățoi sau poștașul ăla înalt care ”aducea pensia mică și veștile proaste” cum spunea soacră-sa.
Doamna-mamă își primise cadoul cu aerul condescendent al unei contese veșnic vexate de vremurile în care trăia și pusese florile ostentativ în vaza de cristal de Boemia, deși era convins că după plecarea lui, ea le va oferi a doua zi asistentei care-i lua tensiunea de la scara cealaltă. Apoi îl tratase cu ciorbă de perișoare deși știa de ani de zile că el nu putea să o sufere. Ciorba adică. Se uita la mâncare neîncrezător și în timp ce stomacul protesta vehement, dânsa așeza delicat pe masă și o ceașcă cu cafea aburindă, cafea „din aia din care mi-ai dat tu ultima oară”.
Se bucurase sincer totuși că printre alte lucruri oferite de el în dar, găsise și o carte „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu despre care fiica lui cea mică spunea că era „sublimă” când el o văzuse pe noptiera ei și o întrebase dacă era bună. Așa că luase mai multe exemplare de la librărie și le repartizase în mai multe pachete cu cadouri.
Dezastru... La câteva zile verdictul sosi cu mâini cu picioare cu plase și umbrelă cu tot, acasă la el și uzând de boarea moral-filozofică de care dispunea și de arsenalul de epitete demne de o mamă-soacră-adendă-indisponibilă-a-familie, îl făcuse knok-out într-o singură rundă. Cartea era un atentat la pudoare pentru o doamnă de vârsta ei și el trebuia să știe că... și trebuia să spună că ... și...
De atunci îi arăta un respect ostil și folosea exclusiv pentru el glasul acela care insinua mândrie rănită.
Se jurase deci că pentru my-days-left-to-me nu avea să mai facă greșeli de genul acela. Dacă ar ști bietul Cărtărescu până unde poate merge extremismul feminin...Era o carte suculentă până la limita acceptării după el. O carte ca o mare metaforă-sexuală după cum descoperise el însuși mai târziu, citind-o, dar trebuie să ai ceva talent să ridici desfrâul la rang de virtute și virtutea să o tratezi ca pe o ”ispită insuficientă” (B.Show.). Totul la genul feminin...Iar în casă avea trei, ba chiar patru dacă avea în vedere și pisica siameză care se ascundea mereu în patul conjugal. Bestia numai pe perna sa își lăsa urmele de parcă simțea lipsa lui de empatie pentru adoratele Egiptului Antic. Așa că a urmat invariabil gestul lui de luptă contra patrupedului îmblănit și în contra partidă, nevastă-sa, mare apărătoare a cauzei mâțelor. Din cauza pisicii, nevastă-sa i-a spus că bărbații au o părere arhaică despre femei.
-Si femeile n-au o părere arhaică despre bărbați? întrebase el vexat de transparența ei total față de el
- Nu pentru că ei sunt arhaici oricum, replicase ea peiorativ, de la înălțimea ei de 1,56. Dacă se gândea bine putea fi și mai înaltă, chiar să-l întreacă, dacă îi punea pe creștet toate dorințele și mofturile pe care le avea de câțiva ani încoace, care nu se mai terminau și care-i goleau lui mereu cardurile.
Ei bine, în privința asta trebuia să câștigi know-how în domeniu și apoi să încerci să ții piept unei discuții cu o femeie. Nevastă să-ți fie chiar...
Despre bărbați spui un cuvânt, dar când vine vorba de femei îți trebuie un dicționar.
Soția lui fusese și era încă frumoasă. Trecerea anilor o trataseră cu blândețe. Chiar și azi mai avea potențial pentru perfecțiune. De fapt femeile găsesc potențial pentru orice. Si inspirație pe măsură. La capitolul ăsta niciodată nu este secetă. In niciun domeniu... Apoi dacă nu le dai atenție se simt ignorate iar dacă le bagi în seamă ți se urcă în cap sau te acuză de hărțuire sexuală. Dar la capitolul mame sunt imbatabile. Asta dacă nu le lipsește gena aia a maternității. Răstoarnă munții pentru progeniturile lor. Iar pe tine înfăptuitorul biologic la crearea odraslelor lor te poziționează în timp pe locul 2,3 sau undeva la peluză. Este tributul pe care-l plătești pentru infatuarea de a-ți asuma paternitatea. Si motivația necesară pentru a te împinge înainte. O promisiune spre nefericire dacă nu ești printre cei aleși.
Dehh, nevasta te face arhaic, amanta prozaic, soacra te întîmpină cu răceală ostilă, pisica te zgîrie și tu trebuie să NU UITI de Ziua Femeii..
De ce acest frison nostalgic matinal diluat cu cafea? Nu-l caracteriza. Sau poate da?! Era de vină dimineața umedă și îmbătrânită prematur din cauza ploii și a cerului cenușiu? Ridică din umeri.
Aruncă o privire la ceas. Ora 8 și un sfert. Incă puțin și începea o nouă zi de muncă. Impături ziarele pe care le răsfoise în treacăt. N-avea chef în dimineața asta de ele. Si dacă era sincer nu avea chef de nimic. Dincolo de ușa biroului, răzbăteau murmurul vocilor și foșnetul familiar de hârtii. Era ora la care secretara tria corespondența. Si pe cei care vroiau să intre la el. Era o femeie între două vârste, prăbușită în propria osânză, dar de altfel foarte capabilă. Când intră să-i aducă mapa, spera să nu i se citească pe chip starea de spirit reprobabilă. Sau poate toată vârsta adunată în pupilele ochilor.
Femeia se strecură afară din birou și dădu nas în nas cu șeful de la RU, un tip înalt deșirat, mare amator de bancuri și foarte conștient de importanța funcției sale. De o politețe cam zdrențuită, avea un farmec în spatele căruia se ascundea obișnuita doză de cruzime masculină. O privire limpede și rece, iar sub nasul ușor acvilin buzele subțiri aveau mereu o arcuire ironică.
Secretara inspiră scurt încruntându-se inutil la el. Pentru că era lipsită de malițiozitate era capabilă să o admire la alții. Inclusiv la el. O tachina atât de încântător de fiecare dată și ,zău, că nu te puteai supăra pe el. Era un drăgălaș. Iar de Ziua Femeii le dăruia tuturor femeilor bomboanele acelea delicioase pline cu lichior, însoțite de glumițele alea ale lui...
- E ocupat ? întrebă el în cele din urmă, doar de formă, pentru că știa precis că era ora când se citea corespondența.
- Este. Cu corespondența, îi răspunse Bulgăre-de-seu (era porecla care circula pe la spatele ei, datorită asemănării cu alura personajului cu același nume a lui Guy de Maupassant).
- Asta nu-i ocupație. Asta-i distracție matinală care-ți lasă dureri de cap. Cineva trebuie să-l salveze.
Intră hotărât după ce bătuse la ușă fără să mai aștepte alte îndemnuri.
Directorul refuză să subscrie la jovialitatea matinală a șefului de la RU. Oricum nu-l simpatiza. Nu putea pricepe de ce femeile erau înnebunite după el. Si mai ales de ce îl vedeau ele „drăgălaș”? Un alt paradox de logică feminină misterioasă. Pe biroul său se strecură pentru scurt timp o fâșie de lumină solară, ca o promisiune de primăvară mult așteptată, apoi se estompă
Avertizat de mapa de sub brațul celuilalt era convins că va urma o jumătate de oră plină de probleme. Aruncă o privire sumbră interlocutorului său și-l pofti să ia loc.
Afară ploua mărunt cu intermitențe, aproape la fel ca în fiecare an când se apropia Ziua Femeii.
Oricare o fi, oriunde o fi și ce o mai fi vrând EA...