În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginți", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" și "mânia".

”Ai curaj pentru marile supărări din viață și răbdare pentru cele mici; după ce ți-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniștit. Dumnezeu este treaz.”
Victor Hugo

Am atâta mânie în mine, încât îmi pot permite să port în stern și în măduvă frustrările acestei lumi. Mi-am început periplul aici, între oameni, la fel de nefericit și de disperat ca oricare. Creștinizat în păcat, am gustat din iertările Divinității la fel de mult pe cât tot El m-a hrănit cu pedepsele aplicate acestei lumi, cu precădere semenilor. Încerc în fiecare dimineață să uit durerea și dezamăgirea din privirile de ieri ale contemporanilor, priviri uitate între blesteme și neputință. Capitularea lor adună în mine regretul imunitații care îmi completează existența, imunitate reflectată la toate nivelele existenței mele. Nimic nu mă atinge, nimic nu-mi devorează liniștile. Setat pe rutină, obișnuit cu regresul, împăcat cu involuția, îmi reproșez până în oase cunoașterile, răbdarea cu care m-au iubit, iertat și înțeles semenii. Incapabil de orice forma de reciprocitate, inexorabil în fața mediocritații, imun la fericirile mărunte ale semenilor aparțin acelui anturaj individual, solitar și antisocial. Am ales solitudinea ca formă de protest a ceea ce sunt. Ceea ce poate avea iz de masochism este în fapt o coagulare a sangvinitații rezultate din suferințele altora. Rațiunile colective percep doar eșecul afectului la nivel de grup. Ne putem purta mânia viscerală pe chip, în gesturi, în privire. Suntem invizibili pentru că aceasta a fost alegerea noastră. Lipsa implicării se compensează prin tendința de dominație asupra semenilor, aplicată prin experimentarea fatidică a eșecului. Nimeni nu ar face față unui proces public al conștiințelor noastre. Condamnați la simularea unor destine reușite, ne vom păstra pure doar igoranța, instinctul supraviețuirii și împlinirile de la periferia rațiunii afectului. Suntem capabili de a ne provoca rău mai abitir decât orice oștire a dușmanilor închipuiți. Cât mai pot asista impasibil la acest masacru colectiv, la acest genocid afectiv pe care îl acceptăm cu resemnarea, dar și cu mândria nulă a condamnatului? Cât voi mai suporta această invidie care mă încearcă atunci când privesc savoarea cu care semenii își devorează eșecurile? Voi ceda aprecierea avariției și lăcomiei avarului, desfrânarea le-o cedez celor care preferă prostituția - fie ea și intelectuală, lenea și comoditatea ni le-am însușit genetic. Mânia nu ne aparține decât superficial. Mânia i-o lăsăm Lui. Va veni momentul în care va fi necesar să ne convingă că Există. Prefer tagma celor nefericiți în incertitudini. Am auzit, cândva chiar am știut, că El este, că El drege, că El ne iubește! Aș dori să-L cred, dar nu Îl simt aproape de mine, de tine, de nimicurile noastre.

„Am doar două calități: sunt constituit numai din defecte și dețin toate viciile”
Florin Otrocol