ARTA

Acasă, pe lungul pat. M-am întins fără să scot o vorbă. Căutam cu ochii, partea frumoasă a peretelui. Cea care mă odihnește deseori, în zilele ce apun acolo. De data aceasta, ceva bizar, se petrecea cu tot ce mă înconjura. Eram eu sau altcineva? M-am pipăit cu mâinile. Am dat peste aceeași față obosită și transpirată. Da sunt aceeași persoană, însă ceva lipsește din mintea mea, care nu mai acceptă acel interior. Nu se mai împacă cu partea aceea de perete, împodobit cu un tablou mirific. Dintr-o dată, nu mai vreau să colind, prin frumusețile mirifice, ale acelor locuri. Artificialul nu mă mai primește. M-am ridicat descumpănit, apropiindu-mă de acel mirific peisaj, mintea mea refuza să mai creadă că acel loc pictat a fost copiat din natură. Un gând că pictorul a folosit imaginația în toate acestea, mi-a tulburat toată gândirea. Ce fac eu acum? Ce am făcut toate serile când am colindat prin mintea acelui pictor? Nu puteam, cum să pot accepta partea frumoasă a lucrurilor. Faptul că m-am putut odihni privindu-l. De acum, mi se păreau multe părți ale sale ireale. Apa, ziceam eu, nu ar fi trebuit să aibă atâta volum. Brazii aceea, parcă erau prea voluminoși. Iată, acel lucru, pe care îl iubeam în fiecare seară, odihnindu-mi ochii și mintea pe el, acum devenea străin în camera aceea.
M-am așezat înapoi în pat, am căutat alt loc din cameră, alt perete cu care să-mi mulțumesc sufletul. Căutările mele, au fost zadarnice. Sunt atât de supărat, privirile căutau din nou acea bucățică de natură, dar mintea refuza încăpățânată să o primească. Oare cine era supărat acum și pe cine? Cel din mine pentru că a acceptat artificialul, sau cel din afara mea, pentru că era deja îndrăgostit, de acea bucățică de cârpă, ce stătea atârnată acolo tăcută și primitoare. O luptă nebună, era acum, între cele două părți. Un lucru era sigur, bucățica de cârpă era parte a mea, era vie și neprețuită pentru mine. Era locul de care trebuia să fiu ancorat în acea încăpere.
Spiritele se mai potoliră, totul nu fusese decât un vânt, puțin mai puternic, ce pusese stăpânire pe mine. Acum se mai atenuară. Adierea ușoară, încă mai exista, așa că am căutat, liniștit de acum, altă parte pentru a împăca ambele părți.
Ochii s-au oprit pe vaza din lut. Un zâmbet și o plăcere mi-au unit ambele părți. Eram de acum, pe meleagurile de proveniență, ale acelei lucrări. Îmi imaginam de acum, mâinile dibace, prelucrând lutul. Iată acea parte, din care facem și noi parte, putea prinde viață, în mâinile omului. Da, suntem și noi creatori al acestui tip de viață. Nemișcată, dar mișcătoare în același timp, dându-ne motiv de bucurie sau enervare.
Semănăm, cu sau fără voia noastră, cu Cel ce ne-a făurit, suntem înăuntrul nostru, luptători acerbi, către viață. Dorind să deschidem ochi mari, nouă și celor din jurul nostru, cu sau fără voia noastră uneori, pentru că frumosul ne înțeapă

Dragoș NONCIU