„If I give my heart to you”


„If I give my heart to you
Will you give me all your love
Will you swear that you be true to me
--------------------------------------
And will you sad with me when I’m sad,
Smile with me when I’m glad”

A încerca să vorbești despre Iubire înseamnă a te apuca să faci filosofia necuprinsului, căci Iubirea nu numai că vine de la Domnul, dar Ea însăși este Dumnezeu. Și când recunoști și spui că Dumnezeu este Iubire parcă spui totul și orice alt cuvânt pare inutil. Iubirea este mai presus decât toate, decât ființa umană creată din Iubire pentru Iubire, mai presus decât toate visele noastre lumești, decât idealurile de mărire și înavuțire care ne robesc inimile. Fără Iubire nu există credință și fără credință, omul este sărac în virtuți.
Avem nevoie de Iubirea Celui ce S-a întrupat pentru noi, a pătimit și a murit, a înviat și S-a înălțat la ceruri ca să ne dea putința de a fi cu El la sfârșitul peregrinării noastre. Avem nevoie de această Iubire care nu moare, nu trece, nu ne părăsește, nu se mânie, nu se răzbună, ci rabdă, iartă, primește sufletele noastre. Avem nevoie și de aceasta, chiar dacă, de multe ori, nu vrem să recunoaștem, precum avem nevoie și de Iubirea semenului de lângă noi.
Iubirea nu poate avea o definiție, dar fiecare o percepe și o definește într-un mod propriu. Iubirea poate fi ceea ce inima poetului vrea să arate în versuri și cuvinte dulci, este „interesul pentru mântuirea aproapelui” ( părintele Galeriu ), dar în mod sigur, este o cale strâmtă. Fiindcă ea nu se bucură doar de calități, ci ea, mai ales, rabdă defectele.
În nebunia acestei vieți, în goana noastră după un ideal lumesc, de ne-am opri o clipă și ne-am întoarce înspre sufletele noastre, am găsi un gol pe care nimic nu-l poate umple în-afara Iubirii. Aceasta este foamea cea mare a omului, foamea de iubire. Oricât am nega aceasta, oricât am alerga în lumea aceasta, mai devreme sau mai târziu, ne vom lepăda de toate pentru o mângâiere de Iubire.
Într-o zi îndoliată după o toamnă muribundă, am ascultat un cântec interpretat de Nat King Cole. Un cântec foarte frumos ale cărui cuvinte reprezintă un ideal de Iubire. O Iubire care ne lipsește, dar pe care o căutăm.
„If I give my heart to you”, tradus de către înțelegerea mea: „de-mi voi dărui inima ție” sau „dacă îmi dăruiesc inima ție”. Inima, nu ca organ anatomic, ci ca suflet, ca tot ceea ce este mai bun și mai sfânt în noi. Inima, toată Iubirea pe care o purtăm în sufletele noastre, singura noastră avere reală. Cu această avere ne înfățișăm în fața persoanei cu care dorim să parcurgem împreună peregrinarea vieții. Și tot cu această avere dobândim eternitatea sau căpătăm osânda.
„I give my heart to you” – o frumoasă declarație de dragoste, un moment înălțător și unic, când îți dăruiești sufletul persoanei care, astfel, devine un sfânt în sufletul tău. Dar în aceste cuvinte, în acea zi de toamnă, eu am găsit și un înțeles mai profund. În Sfânta Liturghie există un moment în care părintele iese din altar, chemându-ne ca „sus să avem inimile”. Aceasta înseamnă să ne dăruim inimile Domnului pentru a putea primi comuniunea cu El, pentru a putea căpăta întreaga Lui Iubire, adică: „Will you give me all your love”.
Ce vreau să arăt prin aceasta? Că într-un cântec despre dragostea unui om pentru alt om, putem găsi Iubirea lui Dumnezeu, sau o trimitere către aceasta. „I give my heart to You, my Lord”. Aceasta îmi arată că Iubirea curată a unui om pentru omul de lângă el, este după Chipul și Asemănarea Iubirii lui Dumnezeu. Dar care este această Iubire curată? Un posibil răspuns găsim tot în versurile acestui cântec:
„And will you sad with me when I’m sad,
Smile with me when I’m glad”
În aceste cuvinte se ascunde nu numai frumusețea, ci și sfințenia Iubirii. Să suferi lângă cel ce suferă. Nu numai să fi alături de el, dar să și suferi. La o primă gândire, aceasta poate fi prea brutală pentru noi, ființe în căutarea fericirii și nu a durerii. Desigur, ne vom scutura puțin la gândul nefericirii și vom întreba: „De ce să suferim alături de cel îndurerat? Nu-i de ajuns să fim lângă el? Nu-i de ajuns să-l compătimim? Nu-i de ajuns să-l mângâiem cu cuvinte plăcute?”. Un răspuns la aceste întrebări nu-l poate da un cuvânt, ci un sentiment. Nu, nu este de ajuns; într-o Iubire curată, nimic din toate acestea nu sunt de ajuns. Într-o astfel de Iubire, dorești să înduri tu durerea ce chinuie sufletul celui drag.
Exemplul cel mai sfânt este însuși Mântuitorul hristos care, pe lângă Patimile și Moartea Sa, a continuat să sufere alături de martiri, de cei ce I-au deschis ușa inimii lor pe când El bătea la aceasta.
„ ...Acolo, însă, un altul ( Hristos ) va fi în mine, care va pătimi pentru mine, fiindcă și eu voi pătimi pentru El” ( Actele martirice – Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas )
Așadar, Hristos nu a fost doar lângă martiri, nu i-a compătimit, nu i-a mângâiat cu vorbe frumoase, ci a suferit cu ei, a murit cu ei și a înviat cu ei în viață veșnică, o comuniune deplină.
Astfel, să ne gândim bine înainte de a spune „Te Iubesc!”, dacă Iubirea noastră este demnă de Iubirea lui Hristos. Dacă prin acest „Te Iubesc!”, ne putem asuma responsabilitatea mântuirii semenului nostru, dacă putem fi martiri ai suferinței celui pe care îl iubim.
Iubirea este cel mai minunat sentiment pe care-l putem avea, este clipa cea mai prețioasă care aduce eternitatea sau osânda pentru cei ce nu o cunosc. Aceștia din urmă se împiedică de ea și cad în abisul întunecat al pierzării. Iubirea este cea care ne salvează, ne umple sufletele de elan, ne înalță zborul către Dumnezeu. Iubirea este talantul pe care Hristos ni L-a dat și pentru care vom da socoteală. Calea către Dumnezeu este strâmtă și se numește Iubire.
Mai mult chiar, Hristos vine la ușa inimilor noastre și bate cu Iubire. Aceasta arată că El ne Iubește încă din-nainte să-L Iubim noi. El vine la poarta inimii noastre nu pentru a căpăta o recompensă sau pentru a ne vinde o amăgire, ci pentru că, în Iubirea Sa uriașă și necondiționată, El vrea să ne dăruiască veșnicia, Împărăția Sa, Apa vie. Dar de multe ori refuzăm să deschidem poarta și fugim la ușa din spate unde un „om” negru cu frumusețe amăgitoare, ne vinde cu prețul scump al sufletelor noastre, plăceri pieritoare, înșelătoare, fără de valoare.
În manualul de Dogmatică Ortodoxă aflăm un paragraf care spune totul: „ ... iadul nu este compus din sufletele pe care le refuză Dumnezeu, ci, dimpotrivă, din cei care refuză Iubirea lui Dumnezeu”.
Cât de importantă este Iubirea, cât de puternică este, ce valoare are și ce poate face în viața noastră, o arată atât Sfânta Scriptură, cuvintele Părinților, cât și cuvintele poeților pe care Iubirea i-a creat.
„ 7. Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.
8. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire”.
( 1 Ioan 4, 7-8 )

„ 1. De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor. Iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.
2. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată . ....
13. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
( 1 Corinteni 13, 1-8,13 )

Părintele Arsenie Boca mărturisea că „nimic nu poate înlocui lipsa Iubirii, dar Iubirea înlocuiește toate neajunsurile”. Și tot el mai adăuga: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât Iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”.
Părintele Teofil Părăian. Vorbind despre Iubire, spune că: „dacă Dumnezeu este Iubire, numai în măsura în care și omul este Iubire, acesta din urmă se poate asemăna cu Dumnezeu” și „ ne cere Domnul Hristos să ne Iubim. Păi dacă ne-am Iubi cu adevărat, dacă ne-am revărsa Iubirea unii față de alții s-ar lumina lumea aceasta cu lumina Iubirii noastre”. ( Veniți de luați bucurie – Părintele Teofil Părăian )
Și ca o trecere de la sacru la profan, voi cita o frumoasă pagină a scriitorului Liviu Rebreanu despre Iubire:
„ Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dânsa... Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi... Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice... Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn...”
O, și eu credeam că nu pot iubi, și eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!...
Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă: ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament, nu e iubire.
Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambițioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci deci când e prea târziu...
Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna!
Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor... Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!

Dacă aș ști cânta din syrinx, te-aș duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul celor iubiți. Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.
Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc fiindcă ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii care, și altminterea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii care până atunci erau înfometați.
Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței, trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu, care citesc bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel care pricepe viața stelelor, pricepe și iubirea omenească!
Iubirea nu cunoaște cuvintele credincios și necredincios.
Iubești pe altul, va să zică eu nu te iubesc; acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înșelat.
Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ți scormonește trecutul și nu-ți cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei care e tot atât de dulce ca și suferința, ca și iubirea.
Iubești, suferi, trăiești: iată troița iubirei.
Sărutările îți alină setea, dar lacrimile îți trezesc în suflet doruri mari, istovitoare și dragi pe care nu ți le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veșnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veșnic al lacrimilor.
O bobiță de lacrimă ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare și mai prețioasă decât sărutările și îmbrățisările tuturor femeilor din lume...
O vanitas, vanitatum vanitas! – zice profetul.
Toate suferințele sunt deșarte! – îți șoptește un glas din lăuntru.
Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere...
Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața...
Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă, fiindcă e cea mai deșartă din toate... „
( Mărturisire – Liviu Rebreanu )





Epilog


A încerca să redai Iubirea prin cuvinte, e o muncă fără sfârșit, dar nu zadarnică, căci oricâte tomuri am umple cu definiții și imagini, tot nu ar fi de ajuns să cuprindem cu înțelegere umană acest ocean de necuprins care este Iubirea.
Așadar, acest mic tablou pe care am încercat să-l pictez, nu poate lămuri Iubirea, căci Iubirea se lămurește prin trăire, nu prin cuvinte. De aceea consider că tabloul acesta prezintă multe pete albe, locuri goale, ce așteaptă să fie pictate de o mână care iubește. Iar dacă azi vă prezint doar câteva pete de culoare aruncate pe o pânză, voi continua să pictez acest tablou de-alungul vieții mele.
Căutând un scop în viață am găsit un răspuns, o poruncă pe care fiecare om și fiu al lui Dumnezeu trebuie să o poarte în inimă: să fim mărturisitori ai Iubirii Domnului prin faptă și cuvânt. Să facem totul din Iubire pentru Iubire. Adică, totul din Iubirea sufletului nostru pentru Dumnezeu care este Iubire.
Domnul este Iubire și este cu noi, cu fiecare dintre noi astfel încât nu putem spune că suntem singuri, căci singuri sunt cei ce nu au Iubirea Lui.
O frumoasă povestioară ortodoxă spune că un om parcurgea viața prin deșert. Alături de urmele pașilor săi, se puteau zări urmele pașilor lui Dumnezeu ce-l însoțea pe om în drumul său. La un moment dat, ajuns într-o zonă greu de străbătut și de îndurat, omul observă că urmele de lângă el au dispărut. Mâhnit, întreabă: „De ce, Doamne, m-ai părăsit?”. Iar glasul cald al Iubirii îi răspunde: „Nu. Nu te-am părăsit. Dar aici te port Eu pe brațe”.
Domnul l-a purtat pe brațe cu Iubire. Și noi să urmăm exemplul și să purtăm cu Iubire, pe brațele noastre, pe cei ce au nevoie de Iubirea noastră.

Doamne ajută!


Victor Bolintineanu
5 decembrie 2006