poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1542 .



Părerea mea
eseu [ ]
Cuvinte către cei ce ridică piatra

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lupul_Alb ]

2006-11-05  |     | 




În anii adolescenței și cei ulteriori ei, nu puteam înțelege Biserica și ceea ce reprezintă ea pentru om și societatea în care trăiește și se manifestă. Frecventam Biserica și Sfintele Slujbe precum o făceau și alți tineri de vârsta mea, adică din an în Paște. Nu înțelegeam rostul Sfintelor Slujbe, a cântărilor și rugăciunilor făcute întru dânsa.
Astăzi văd mulți oameni, puțini cunoscători, frecventând Lăcașul Sfânt arareori și atunci doar trupește. Și stând departe de ea, ridică deseori piatra și o acuză de diferite lucruri și manifestări, fără însă să știe ce înseamnă Biserica. Pentru a critica și acuza ceva, trebuie mai întâi să te apropii de acel ceva, să pătrunzi în tainele acelui ceva pentru a putea vedea Adevărul. Însă, Adevărul îl văd doar cei meniți întru aceasta.
Altfel, e ușor să stăm în depărtare și să aruncăm cu noroi, să ne ascundem după un pom, să pretindem că știm totul și suntem îndreptățiți să dăm cu piatra, dar fugim de Adevăr. Adevărul este Hristos.
Vedem astăzi pe mai toate canalele tv o propagandă malefică împotriva Bisericii, a preoților, a tot ceea ce este mai sfânt și bun în om. Vedem știri despre popi, nu preoți, care jignesc îmbrăcămintea și slujirea pe care o poartă, prin comportamente indecente de egoism, lăcomie, desfrânare, etc. Vedem glume care ar trebui să ne aducă liniște și destindere sufletească când urmărim tot felul de trupe de saltimbanci ce-și bat joc de sfințenia Bisericii și a poporului român ( gen Vacanța Mare ). Vedem tot felul de criminali spirituali, ucigând credința din sufletele noastre. Și tot ceea ce vedem credem că este bun și arătăm și copiilor noștri, transformându-ne noi înșine în criminali spirituali a tot ceea ce e mai bun în noi și-n urmașii noștrii.
Dar de câte ori televiziunea a arătat Sfințenia unui Părinte, ce împrăștie în jurul lui Lumină? De căte ori a arătat și a propovăduit credința martirilor ce au murit pentru Hristos și Biserică?
Din cele mai vechi timpuri, oameni lipsiți de scrupule, conduși de gânduri și voințe malefice au încercat să submineze și să arate că Biserica e lumească. Același lucru încearcă și urmașii lor de azi. Însă dacă Biserica ar fi fost lumească și nu Apostolică și Divină, ar mai fi existat ea azi în urma atâtor atacuri eretice, sectante, păgâne și răuvoitoare? Din contră, toate asupririle ce i s-au adus, au întărit-o, arătând și mai mult Adevărul ei.
De ar fi fost lumească, nu ar fi murit nici un martir creștin pentru ea, deoarece martirii au murit pentru ceea ce e Sfânt și Veșnic, Hristos și Biserica al cărei Cap este, dar nicidecum pentru un mit creat de om, precum mulți răuvoitori vor să arate.
Din păcate, astăzi, noi înșine suntem cei care ridicăm piatra prin comportamentele indecenței noastre. Da, sunt amărât când văd popi ce ies în față, bătându-și joc de Taina ce au primit-o, dar nu-i pot condamna, căci este Cine să-i judece. În schimb, sunt fericit când știu că în Biserica aceasta există Sfinți Părinți, încă mai există, pentru a căror rugăciune și nevoință Dumnezeu nu și-a luat Chipul de la noi, cei mici, cei ce cârcotim în umbră.
Ei sunt acolo, în pustiuri, în permanentă legătură cu Divinitatea, luptând pentru Adevăr și Biserică, ei sunt pentru cei ce îi caută. Nu-i știm pentru că nu vrem să-i știm, căci dacă i-am știi nu am mai ridica atât de ușor piatra. E mai ușor să judecăm, să acuzăm, să jignim, e mai comod decât să căutăm să înțelegem, să aflăm Adevărul, să iertăm pe cei ce au greșit. Iar lumea de azi este o lume foarte comodă.
Mulți nu pot înțelege că Biserica nu este sfințită de slujitorul ei, ci de însuși Hristos care a murit pentru ea. Biserica sfințește pe slujitorul ei, dar dacă acesta „nu știe ce face” ( Luca 23,34 ), Biserica nu va fi pângărită de faptele lui. Ea rămâne sfântă pentru totdeauna.
Biserica este Mireasa lui Hristos. Căci ce om ar primi să moară pentru mireasa sa și care Mireasă ar primi ca Mire un Om ce moare? ( dintr-o veche și frumoasă poezie a unui creștin ) E o Taină ce nu poate fi înțeleasă din depărtare. De vom deschide Sfânta Scriptură și vom căuta lămurire, vom afla câteva învățături folositoare la Sfântul Apostol Pavel: Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica întemeiată de El este trupul lui Hristos ( Ef. 1,22-23 ), mireasa lui Hristos ( II Cor. 11,2 ), stâlpul și întărirea adevărului ( I Tim. 3,15 ), trupul tainic al Domnului.
„Cine nu are Biserica ca mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată”. „Nimeni nu se poate mântui în afara Bisericii”, spune Sfântul Ciprian. Să fie vorbele lui, ale unui visător? Dar visătorii nu sunt sfinți.
Ce stă la baza atacurilor îndreptate împotriva Bisericii? Ce poate sta decât ceea ce e mai rău și mai urât în om? Adică: invidia, gelozia, lăcomia, mândria, ura, neascultarea, rebeliunea, amăgirea, necunoștiința, necredința, egoismul, comoditatea, nepăsarea și multe alte răutăți al căror părinte este diavolul însuși.
Și fiindcă ne „învrednicim” adesea să aruncăm în aceeași oală a judecății noastre strâmbe, alături de popi nevrednici, pe Sfinții Părinți, pe preoții cu har, pe Hristos cu întreaga Sa Biserică, pe Sfântul Duh și tot ceea ce avem mai de valoare în noi, m-am gândit să atașez acestor cuvinte și păreri personale, cuvintele Arhimandritului Ioanichie Bălan despre Taina Preoției și despre preoți.


Ce înțelegem prin taina Preoției?

Prin taina Preoției înțelegem cele trei trepte ale slujitorilor bisericești – diaconii, preoți, episcopi – care sunt hirotoniți, adică sfințiți de episcopi prin punerea mâinilor pe capul lor și prin chemarea harului Duhului Sfânt peste ei, în timpul Sfintei Liturghii. Preoții și episcopii, prin hirotonie, primesc de la Dumnezeu întreita putere de a învăța lumea cuvântul Sfintei Evanghelii, de a săvârși sfintele slujbe și a sfinți pe oameni prin Sfintele Taine și de a conduce pe toți care cred în Hristos pe calea mântuirii. Iată ce mare rol au slujitorii Bisericii apostolice pe pământ!

Ce trebuie să mai știm despre taina Preoției?

Preoția este temelia vieții duhovnicești, temelia mântuirii noastre, a tuturor celor ce credem în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Fără preoție nu ne putem mântui. Fără preoție nu putem avea Biserică, nici cult ortodox, nici Botez, nici Duh Sfânt, nici dezlegare de păcate, nici căsătorie creștină, nici vindecare de boli, nici Liturghie, nici Sfânta Împărtășanie, nici un fel de sfințenie, nici o nădejde de mântuire. Numai prin preoție se săvârșește lucrarea Duhului Sfânt pe pământ, în Biserică, în familie, în societate, pentru că ea prelungește până la sfârșitul veacului preoția Mântuitorului.
Slujirea preoției pe pământ este mai presus de însăși slujirea îngerească din ceruri, pentru că nici îngerii nu pot să săvârșească Sfintele Taine și Sfânta Liturghie pe care o săvârșesc preoții și episcopii, ajutați de diaconi. De aceea, în fața lucrării sfinte a Preoției, adică a ierarhiei bisericești, și îngerii din cer se pleacă și îi vin în ajutor. Deci, să ascultăm de slujitorii Bisericii sfințiți după rânduială și trimiși de Dumnezeu pe pământ și să ne plecăm în fața harului pe care îl poartă, știind că prin ei dobândim mântuirea, adică pe Hristos.

În ce constă misiunea Preoției?

Episcopii și preoții sunt urmași direcți ai Sfinților Apostoli. Ei sunt rânduiți, fiecare în eparhia și parohia sa, să păstorească turma încredințată lor de Hristos. Cu cât ei înșiși vor duce o viață mai înaltă, vor sluji cele sfinte cu evlavie și se vor jertfi pentru apărarea Ortodoxiei, cu atât vor dobândi mai multe suflete pentru Dumnezeu și își vor mântui sufletele lor.
Întreita putere preoțească, de a sfinți, a învăța și a conduce sufletele pe calea mântuirii este încredințată numai preoților și episcopilor hirotoniți canonic și nimeni alții nu pot săvârși cele sfinte sau predica și conduce sufletele oamenilor, decât cei chemați, cei aleși și sfințiți de Duhul Sfânt pentru această lucrare apostolică dumnezeiască. Oricine se face pe sine predicator, păstor, povățuitor de suflete, nefiind sfințit, nici trimis de ierarhia superioară a Bisericii, acela este lup, năimit, mincinos, sectant, amăgitor, antihrist și nu trebuie să-l asculte nimeni.

( Călăuză Ortodoxă în Biserică, Arhimandrit Ioanichie Bălan, pagina 94 )


Citesc în această dimineață o scriere a unui tânăr (?) „filosof”, intitulată „Codul lui Iisus”. Uimit să aflu că până și Hristos are un cod, întrebându-mă ce fel de cod ar fi acesta, un cod numeric personal sau un cod de bare, aflu că este vorba, defapt, despre „Codul lui da vinci”, celebrul și disputatul cod ce a făcut vâlvă în sufletele naivilor, scris de un autor însetat de gloria lumească, ce n-a pregetat să arunce „perlele în fața porcilor” pentru aceasta.
Scrierea tânărului are un stil erudit, pare să te convingă că Adevărul e la el, însă, defapt, nu spune nimic. Începe prin a aduce o critică nu prea pozitivă a romanului sus amintit, singura atribuție a cărții fiind aceea de a recunoaște „natura umană a Mântuitorului”, natură ce i-ar înfricoșa pe slujitorii Bisericii aflați în căutarea unor avantaje lumești, pentru care ar ascunde această natură.
Tânărul (?) „filosof” trece mai departe, și într-un pasaj iconografic,își exprimă „nemulțumirea” că „nici o icoană nu ni-L înfățisează pe Mântuitor mușcând dintr-o halcă de carne, ori potolindu-și setea sorbind dintr-o oală cu vin!”
Mă întreb, la ce ne-ar folosi o astfel de icoană? O icoană ce nu ne-ar apropia de divinitatea Mântuitorului, ci o icoană jignitoare nu numai la adresa lui Hristos, dar a întregii Biserici și creștinătăți. Pentru aceasta să fi murit atâția martiri creștini, pentru o icoană ce ne înfățișează un Iisus lacom, împătimit de cele lumești? Dumnezeu să ne ierte.
Da, Mântuitorul a avut si are o natură umană, dar nu în sensul că a luat din om și ceea ce era rău. Da, Mântuitorul a mâncat și a băut, dar nu ca un om trecător, ci ca un Dumnezeu. Iar faptul nevoilor trupești ale Mântuitorului, nu este relevant pentru credința și mântuirea noastră. Nu avem nevoie de un Hristos lacom de carne și vin, ci de un Hristos care a murit pentru noi pe Cruce.
„Nicăieri nu se spune că acum două mii de ani s-a comis o crimă, că Iisus a fost omorât de romani la instigarea evreilor și că această rușine, după tot timpul care ni s-a lăsat pentru căință și îndreptare, nu este spre iertarea păcatelor, ci către judecată și osândă, căci Dumnezeu își trimisese Unicul Fiu printre oameni ca să-i învețe și nu pentru a fi linșat de ei.”
O altă grozăvie iese din acest fragment. Întreaga viață și activitate a Mântuitorului se reduce la un roman polițist captivant pentru naivi, în care apar cuvinte de-a dreptul aberante: crimă, linșat.
Rușine, într-adevăr, trebuie să ne fie, că după două mii de ani continuăm să-L răstignim pe Mântuitor cu astfel de texte și fapte care ele însele ne sunt spre „osândă și judecată”, nu Jertfa Mântuitorului negată în acest test, arătată ca fiind inutilă.
Mântuitorul trebuia să fie un simplu Învățător, nicidecum nu trebuia să moară, fiindcă „dacă Iisus nu ar fi fost ucis pe Cruce, El nu ar fi rămas în trup până în zilele noastre, ci ar fi urmat aceeași Cale ca și propria-I mamă, Maria Fecioara, a cărei Adormire ( și nu moarte!) se sărbătorește calendaristic”
Ca orice creștin și credincios, știm că Învățătura Mântuitorului se desăvârșește tocmai în Jertfa de pe Cruce pe care El însuși o mărturisește : „tocmai pentru acest ceas Eu am venit”.
Ca învățători, lumea avea destui filosofi ce trunchiau Adevărul, complicând cu cuvintele lor viața, filosofi ce-și culegeau laurii lumești și se pierdeau în neant. Ori Mântuitorul nu putea fi un astfel de învățător, căci nici un filosof nu ar putea muri pe Cruce pentru lume. Mântuitorul nu a venit să-și propovăduiască filosofia, să nască o sectă eretică, să adune o cunună de lauri, să fie asemenea filosofilor, un „patriarh al ereziilor”. Mântuitorul a venit să mântuiască lumea ( In. 3,17 ), să ia pe capul Său cununa de spini ai păcatelor noastre, ceea ce numai un Dumnezeu ar putea face. Învățătura Mântuitorului nu este filosofia unui om, ci e Învățătura desăvârșită prin Jertfă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire ( I Ioan 4,8 ) și pentru această iubire L-a dat pe Fiul Său ( Ioan 3,16 ), ca prin jertfa Sa să aducă lumii mântuirea pe care o aștepta, mântuire ce nu ne este spre „osândă și judecată”, ci spre iertare și împăcare. Căci dacă Mântuitorul nu ar fi murit pe Cruce pentru aceasta, ci ar fi fost doar un om cu o filosofie înaltă, unde ar mai fi fost iubirea lui Dumnezeu?
A spune că moartea pe Cruce a Mântuitorului nu trebuia să se întâmple, fiindcă Dumnezeu L-a trimis doar ca să ne împărtășească o învățătură, înseamnă a spune că Dumnezeu nu are nici o putere, nu ține în mâinile Sale lumea, nu are putere să călăuzească lumea spre calea cea bună, să o conserve, deoarece, nici El însuși nu se aștepta ca oamenii să-L omoare pe Unicul Său Fiu. Așadar, autorul nostru ne arată că defapt, toate se întâmplă la voia întâmplării, nicidecum după voința Domnului. Ceea ce este total fals. Desigur că Dumnezeu nu a plănuit moartea Fiului Său, dar știa că aceasta va fi. A lăsat libertate de alegere omului, chiar și în cazul Fiului Său.
Un alt pasaj care trezește nedumerirea în mica operă a tânărului (?), este acuza adusă Bisericii că ar tăgădui natura umană a Mântuitorului, dar și „venirea Mântuitorului care, ca și întâia oară, trebuie să se nască tot din femeie”.
Biserica nicidecum nu tăgăduiește natura umană a Mântuitorului, arătând chiar unirea ipostatică dintre cele două naturi: divină și umană. Însă, probabil, tânărul (?) autor e nemulțumit de faptul că Biserica tăgăduiește natura umană pe care acesta și cartea lui Dan Brawn o atribuie Mântuitorului, aceea de om care bea, mănâncă, face filosofie la marginea drumului și are urmași care dăinuie tocmai până azi, adică, un om oarecare. O rătăcire complectă.
Și ceea ce e mai frapant în tot testul și poate constitui temelia unei noi rătăciri eretice: Mântuitorul trebuie să se nască din nou dintr-o femeie în vederea celei de a doua veniri. Această rătăcire are rolul de a scădea și mai mult divinitatea Mântuitorului, care astfel nu mai poate fi Fiul lui Dumnezeu, rămâne un fel de profet ce trebuie să se reîncarneze, apărând astfel, în credința creștină, și unele orientări eretice ale unor credințe orientale.
„Cine are minte să priceapă de ce El se referea la urgiile Apocalipsei ca la Semnul lui Iona, cel care pășea pe cărări greșite” ( Matei 12,39 ).
În Matei 12,39, Mântuitorul arăta Semnul lui Iona ca trimitere la propria moarte și Înviere după trei zile petrecute în adâncul pământului. Dar oare, rămâne întrebarea, ce legătură a văzut autorul între Semnul lui Iona și Apocalipsă în Matei 12,39?
În încheierea operei sale, autorul face următoarea remarcă:
„Pentru vorbele și convingerile tale, Biserica ar trebui să te excomunice! Ce vei face atunci?”
În această frază nu văd altceva decât o ascunsă recunoaștere a rătăcirii sale, o recunoaștere fără îndreptare, căci mai departe autorul răspunde:
„... sau sunt atâtea culte care poate că m-ar primi....
Apoi, ca și cum o Lumină m-ar fi invadat, am continuat hotărât:
Sau poate că aș înființa o nouă Religie, cea Adevărată!”
Rătăcirea prin bezna necunoștiinței, desigur, că cel mai adesea i-ar îndruma pașii spre diferite culte sectante, eretice, păgâne. Însă autorul se vrea cu adevărat luminat, încât e gata să înființeze o nouă religie și încă adevărată. Ceea ce zgârie urechea, este faptul că toate sectele mărturisesc despre religia lor că ar fi cea adevărată, dar Credința, însă, e una. Credința e cea pe care am moștenit-o de la Sfinții Apostoli prin Biserica apostolică.
Autorul nostru, prin religia cea adevărată, nu va putea înființa altceva decât o sectă rătăcită pe care timpul și viața o vor șterge încurând.
Influența nefastă a unor cărți rătăcitoare și de mare vâlvă pe piața românească de carte ușoară, face din cei naivi „filosofi” ce pretind că au descoperit taine și adevăruri pe care Dumnezeu nu i-ar învrednici nicidecum să le afle, mai ales pe astfel de căi.


5 noiembrie 2006
Victor Bolintineanu



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!