Suntem pierduți pe vecie. Gândurile bolnave, comportamentul zbârcit, viața pe care o ducem umili în virtutea unor idealuri ce nu ne aparțin, ignoranța, iluziile ratate şi invidia pe care o folosim ca scut, toate acestea atârnă greu în balanța pe care, cu ruşine, o ducem deasupra capetelor. Nu ne-a învățat nimeni să iubim cu adevărat, să spunem lucruri frumoase chiar şi persoanelor cărora bucuroşi le-am soarbe sângele până la ultima picătură şi, mai ales, să prețuim singurul dar pe care l-am primit, într-adevăr, din dragoste: VIAŢA.
Nu ne-am fi născut dacă lumea nu ar fi avut nevoie de noi. Facem cu toții parte, vrând, nevrând, din acelaşi uriaş mozaic mişcător. Trecerea prin viață a fiecăruia dă stabilitate roții imense de suflete ce se învârte la nesfârşit. Totul are un scop în univers iar NOI suntem rotițele ce susțin acest mecanism. Aruncat brutal pe porțile vieții, omul nu reuşeşte niciodată să se adapteze cu adevărat. În esență, viața este o cursă la care oamenii au pierdut startul. Dar nu oricum, ci într-un mod absolut lamentabil. Şi în încercarea de a-i ajunge pe ceilalți din urmă (lucru care se dovedeşte a fi imposibil pentru 99% dintre „blestemați”) uităm că, de fapt, cel mai important lucru nu este să câştigi.
Problema care ne arde pe interior mai ceva ca un acid sulfuric băut la repezeală este invidia. Oamenii nu sunt fericiți atât timp cât celor din jur le merge „prea bine”. Degeaba ne batem cu pumnii în piept susținând că ştim diferența între aparență şi esență. N-am distinge-o nici dacă s-ar afla sus nasul nostru. Mândria este mult prea puternică iar invidia ne orbeşte.
Nici o persoană n-ar merge până la capăt pentru noi. Avem impresia, total falsă, că ne facem prieteni stabili, că punem bazele acelui zid pe care l-am dori invincibil în momentul în care războiul între noi şi lumea exterioară va începe. E însă nevoie de ceva curaj ca să ne dăm seama, o dată pentru totdeauna, că suntem singuri printre străini. Ideea de singurătate face pe cei mai mulți dintre noi să explodeze de frică. Teama a fost dintotdeauna un sentiment pe care oricât de mult l-am fi vrut să-l negăm, acesta s-a prins de sufletele noastre ca o caracatiță înfometată. Într-un final, ne obişnuim cu Ea, o acceptăm şi o folosim ca pe o armă care a fost a noastră încă de la început. Fiecare are nevoie să ştie că se află în siguranță. Deşi nu este. Trăim din himere care, totuşi, ne fac viața mai frumoasă.
Simțim că trecem prin aceleaşi momente tembele zi de zi. Dezastrul apare în clipa în care, undeva în fața noastră, aleargă alene, dar totuşi întrecându-ne, Viața noastră. Nu ştiu câți dintre voi au simțit vreodată că Viața le-a luat-o înainte. Dar e adevărat. În momentul în care te scufunzi în acel bazin oribil de mediocritate, în care mii de suflete se prăjesc la foc mocnit şi auzi strigătele de disperare amestecate cu agonia omului aflat pe moarte, atunci este prea târziu. Deja nu te mai afli pe marginea prăpastiei încercând să salvezi un copil care se îndreaptă spre abis. Acum te identifici cu unul dintre nefericiții ce se aruncă în gol pentru că personajul lui Salinger nu reuşeşte să salveze întreaga lume. Poate ne face bine ideea că avem prieteni care să ne sară în ajutor în momentele cu adevărat dificile din viața noastră. Care ne sprijină, ne iubesc şi mai ales care ne vor prinde de mână în momentul în care ceilalți se vor uita la noi ca la nişte bolnavi de ciumă. Oricât de mult mi-ar plăcea să cred că toate acestea au sens şi că într-adevăr, formăm, datorită prieteniei, o piramidă de suflete, rațiunea mă atenționează că nu este nici pe departe aşa. În momentul în care cazi în abis (imaginea este foarte plastică în filmele hollywood-iene) oamenii nu fac altceva decât să-ți zâmbească. Să se gândească cu uşurare că nu ei se află în situația ta.
Filmul de groază în care trăim cu toții a fost gândit de propria noastră conştiință. Uneori chiar cred că e o conspirație la nivelul cel mai înalt cu putință. Că în fiecare seară de joi, îngerii şi demonii stau la aceeaşi masă, jucând un bine meritat poker. Iar mizele pe aceştia le pun la bătaie sunt diferite părți ale lumii. Totul depinde de cei care câştigă în acea seară.
Spuneam la început că nu ne-a învățat nimeni să iubim. Într-adevăr, însă din prima clipă a vieții noastre, Providența ne-a arătat cum se urăşte româneşte. Este probabil singurul lucru la care ne pricepem cu adevărat. Invidia, pseudo-prietenia, urâțenia sufletească, nesiguranța devin astfel singurele gloanțe cu care unica noastră armă (rațiunea) poate să combată miile de provocări ce uneori vin asupra fiecăruia dintre noi cu pericolul unei bombe atomică. Având în vedere că războiul nostru a căpătat proporții astronomice nu ne mai rămâne decât să închinăm în fața singurului stăpân pe care-l mai avem în față: abisul.