Mi-e frică de întuneric. Nu de orice fel de întuneric, ci de cel în care trăiesc, cu voia lor, oamenii din jurul meu. Întrebarea meschină este dacă există un om printre mii de nebuni sau un nebun printre mii de „normali”. Frumusețea e că răspunsul nu-l voi afla niciodată…
E mult mai uşor să-ți impui propria realitate decât să trăieşti în cea construită de alții. În lumea ta, eşti rege şi supus, bogat şi sărac dar, cel mai important, ai (pe) toată lumea la picioarele tale.
Trecem prin viață ca o turmă de oi bezmetice care nu ştiu şi nu vor afla vreodată cu precizie încotro se îndreaptă. Deşi destinația unică este stabilită încă din momentul naşterii, nici unul dintre noi nu vrea să recunoască faptul că ne îndreptăm spre un imens abator: moartea. Ciudat e că deşi conştientizăm acest lucru, motorul vieții, creierul, încearcă să îndepărteze adevărul şi să se lepede de ea ca de o haină a ruşinii.
Viața noastră e ca bila neagră de pe masa de biliard: în momentul în care intră în gaură, indiferent dacă acest lucru se întâmplă la sfârşitul sau la începutul meciului, jocul s-a terminat. Acum, dacă noi suntem bila, cine deține tacul?
Trăim într-o societate întunecată. În fața ispitelor care ne fac cu ochiul la fiecare colț de stradă, sufletele noastre se închid ca perlele într-o scoică. Lumea în care trăim e ca Gioconda lui Da Vinci, fascinantă – dar atât de frumoasă şi misterioasă încât nu vom şti niciodată ce a vrut Creatorul să exprime prin marea sa operă. Căutăm vinovați în stânga şi-n dreapta când de fapt totul se găseşte în noi; dar nu avem curajul şi, de ce să nu recunoaştem, inteligența necesară să admitem că totul porneşte de la un singur lucru: omul în sine. Dacă am fi nevoiți să facem o balanță între ce ne-a oferit pământul pe care trăim şi ce am dat noi înapoi am ajunge, bănuiesc, cu toții la aceeaşi concluzie: mai bine nu ne năşteam.
Oamenii, în naivitatea lor, nu fac altceva decât să creeze un babilon trist, o lume zbârcită şi plină de negură, să adauge un plus de urâțenie societății care oricum pare urmărită în orice clipă de ghinioane. Am spus-o de multe ori: cine nu are ceva de spus să tacă dracului din gură. Se pare totuşi că puțini stăpânesc această artă. Restul, fac ce fac demult: se împing singuri către o avalanşă invizibilă.
Există oameni care trebuie să moară. Ştiu că afirmația pare crudă, meschină, parcă „smulsă” din colții unui monstru. Însă natura face destul de des greşeala de a aduce pe pământ rebuturi. E vorba nu de greşeli fizice, ci de mutilare spirituală, de minți bolnave, de oameni fără căpătâi, de acei războinici mânați de rațiuni nedescifrate, de marionete înfricoşătoare ce sfârşesc întotdeauna tragic dar târând în lumea întunecată spre care se îndreaptă şi suflete nevinovate.
Viața mi-a demonstrat faptul că, de cele mai multe ori, sunt pedepsiți cei care meritau mai puțin. E trist că nu toți ne naştem cu acel mecanism de auto-apărare activat. Că sunt oameni care-şi pierd viața, poate pentru a da un exemplu, iar cei din jur îi blamează şi-i condamnă ca pe nişte criminali. Un tânăr care se sinucide la 18 ani, semnându-şi propria exmatriculare din viață, este plâns şi totodată înfierat de cei din jur din cauza gestul său. Pentru cei care l-au cunoscut, rămâne în urmă doar o tristă melancolie şi sentimentul că, într-o anumită măsură, sunt vinovați pentru ce s-a întâmplat. Fiecare dintre noi încearcă în anumite clipe să dea o lecție celor din jur. Te aştepți totuşi ca, la final, toată lumea să stea la aceeaşi masă rotundă iar „învățătorul” să-şi motiveze gesturile. Dar cine vorbeşte în numele morților?...
Dăm uneori cu piciorul momentelor de fericire din viața noastră. Poate din ignoranță, din lipsă de timp sau pentru că ne simțim prea bine în pielea noastră iar o nouă fluctuație ar putea să distrugă pilonii pe care am clădit realitatea în care trăim. Cert e că viața a devenit un maraton după ocaziile pierdute. Pe care, deşi îl repetăm la nesfârşit, vom continua să îl pierdem într-un mod absolut lamentabil. E în natura omului să piardă startul. Pe locuri, fiți gata: ratat…
De cele mai multe ori nu vrem să recunoaştem că suntem exmatriculați din viață, fie măcar pentru o secundă. Ni se cuvine totul iar ce câştigăm e de fapt ceea ce ne datorează societatea în care trăim. Va fi greu până când vom învăța să prețuim tot, absolut tot ce ni se oferă. În caz contrar, nu ne rămâne nimic altceva decât să „învățăm” viața la fără frecvență.

Codrin Arsene