Dacă vrem să știm care este măsura nostră în relația cu Dumnezeu trebuie mai întâi să vedem care este măsura noastră în raport cu aproapele nostru, să vedem cum ne raportăm la cel de lângă noi, la nevoile sale, la durerile sale, la gândurile sale, la sufletul său. Părintele Teofil Părăian spunea odată că Dumnezeu nu l-a pus pe cel de lângă noi întâmplător, că orice întâlnire cu aproapele nostru ar putea fi o întâlnire cu Dumnezeu. Să nu uităm niciodată de om, de omul de lâgă noi, mai ales de omul de langa noi, pentru ca omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmultim iubirea. Și înmulțind iubirea contribuim la pacea și la frumusețea lumii, la binele pe care Dumnezeu îl varsă peste capetele noastre deserori nedemne de acest dar minunat care este viața. Ne învață Sfântul Antonie cel Mare că "de la aproapele vine și viata și moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim și dacă greșim fratelui, lui Hristos greșim". “Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depășirea de noi înșine este în măsura în care relațiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiati ai nostri, sunt bune. E ceva extraordinar de important și de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te folosesti de un vecin de aproape decât de fratele de departe”, ne tâlcuiește Părintele Teofil fragmentul din Pateric.
Ce avem de făcut este lesne de desprins și de înteles: să ne silim pe noi înșine, să ne biruim mândria și dezgustul, angoasele cotidiene, gândurile de mărire, minciuna cu care ne-am îmbrăcat ca și cu o haină falsă, mizeria acumulată în suflet și toate celelalte rele și lucruri pe care le-a sădit diavolul în noi și să facem efortul de a iubi, de a ne sacrifica, de a ne dărui sincer și total. Abia atunci suntem pe calea cea bună , abia atunci suntem în măsura fericirii, a dragostei. Să coborâm de piedestalurile nostre false, să ne interesăm de bine altuia înaintea celui personal, să-l sprijinim și să-l ridicăm pe cel care este căzut și care ne cere ajutorul, să nu vedem în el doar un concurent în lupta oarbă pentru supraviețuire. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste.
Acest capitol din viața noastră ne găsește cu temele cam nefăcute. Probabil că nici unul dintre noi nu s-ar putea îndreptății să spună că îl iubește pe apropele său mai mult ca pe sine însuși, că și-ar da bucuros averea toată, chiar și viața pentru binele acestuia. Toți ne iubim prea mult pe noi înșine și abia din când în când și de ochii lumii ne prefacem că ne pasă de ceilați, iar cei care fac acest lucru și ne demonstrează că se poate realiza sunt priviți adesea cu suspiciune și mari semne de întrebare asupra interesului final. Chiar dacă ne raportăm numai la viața de familie câti dintre noi am renunțat la ceva sau am fi dispuși s-o facem pentru ca celălalt să se simtă mai confortabil? Mai întâi ne vedem noi de ale noastre și apoi, dacă o mai fi timp și s-o mai putea vedem ce se poate bace cu celălalt. Suntem ca preotul și levitul, nu prea aducem a samariteni milostivi. Și îmi aduc acum aminte de o povestioară delicioasă a Părintelui Nicolae Steinhardt cu Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Cassian care se grăbeau să ajungă la întâlnirea cu Dumnezeu. Pe drum un amărât împotmolit în noroi, iar Sf. Nicolae “L-a lăsat pe Domnul deoparte” pentru a-l ajuta pe nefericit, în timp ce Sf. Ioan se grăbea ca nu cumva să întârzie. Cred că este inutil să vă mai spun care dintre ei a ajuns primul.
Bineinteles că aproapele nostru poate fi cineva și foarte departe de noi spațial dar pe care-l purtăm în noi prin iubire. Orice om are nevoie de noi într-o anumită direcție și numai în acea direcție trebuie să-l ajutăm. Nu trebuie să forțăm pe cineva să facă anumite lucruri dacă acele lucruri nu vor de folos nici lui nici nouă doar de dragul de a ne mângâia orgoliul cu gândul că am făcut o faptă bună. Când eram la școală ne învăța la dirigenție să facem fapte bune, să fim buni și ajutători, să ne sacrificăm unii pentru alții, să fim altruiști, dar nu ni se spunea că acestea sunt învățături ale credinței și ale mântuirii. În schimb ni se cereau fapte concrete. Îmi aduc aminte de o pățanie cu un coleg mai pus pe șotii care într-o zi nu avea chef de nu mai știu care oră și pentru a-și justifica chiulul a povestit că nu a putut veni pentru că a ajutat o bătrână să treacă strada o oră întreagă. La întrebarea firească și nedumerită a profesorului a răspuns că de fapt bătrâna nu avea de fapt nici un chef și nici o nevoie să treacă strada, dar pentru că așa i s-a cerut a forțat-o el să facă acest lucru. Bineînteles că ne-am amuzat de interpretarea lui. Iată unexemplu de cum nu trebuie să ne ajutăm aproapele.
Ne învață în continuare Părintele Teofil: “Și călugărul și mireanul pot să folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere. Degeaba vrei să câștigi pe cineva prin ceva ce nu-ți cere el. Omul are nevoie de noi într-o anumită direcție, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum își doreste, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuință de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun și prin dragoste.” Și tot domnia sa e dă și un mic exemplu: “Se spune că la un om care cerșea cineva i-a dat o floare. Niciodată nu s-a așteptat omul acela ca cineva să-i dea o floare. N-a așteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru că o floare spune ceva despre cel care o dăruiește.” Și a primit-o desigur ca pe un semn de dragoste. Să nu mai ezităm unde știm că putem ajuta pe cineva cu ceva, cu un lucru cât de mic, pentru că s-ar putea ca acel ceva neînsemnat să bucure mai mult decât nu știu ce comoară. Nu numai dând ceva din mână ci dând din inimă, mai ales din inimă. Dând cu toată dragostea împrumutăm pe Dumnezeu, iar nu ne va rămâne niciodată dator. Din păcate adesea dăm de ochii lumii, cu vreun interes ascuns, sau din surplusul nostru, din ceea ce ne prisosește sau nu ne mai folosește. Nu este rău nici acest dar dacă îl facem cu dragoste și cu chipul senin și deschis, cu veselie afișată pe față. Așa ne învață și Sf. Isaac Sirul. Să simtă omul că vrei să-l ajuți, că ești alături de el, că nu-l părăsești, ci stai cu bunăvoință față de el. Acest ajutor îl dai lui Hristos prin el.
Se spune despre Maica Tereza din Calcuta că era odată lângă un bolnav și curăța niște răni care miroseau urât. Ea voia să-l ajute pe omul acela care era în necaz și cineva care a trecut pe acolo i-a zis: "Eu n-aș face asta nici pentru un milion de dolari". Și Maica Tereza a răspuns: "Nici eu, pentru un milion de dolari n-aș face, dar pentru Dumnezeu fac!". Asta însemnă sacrificiul de sine, dragostea din inimă, dragostea dezintereastă, dăruirea de sine pentru altul, micșorarea de sine, lipsa de trufie, să dăruiești pentru a primi, asta înseamna să ai credință, să faci ceva ce n-ai face pentru lumea asta întreagă, dar pentru Dumnezeu faci. Și dacă nu faci, să știi că ești în lipsă cu credința. Dumnezeu ne cere adesea lucruri care par de neănțeles celor din jurul nostru, care par imposibile, care par din Pateric, dar care dau măsura noastră, care ne dau dragoste și ne construiesc palat în cer, dar pe care adesea le ignorăm sau le trecem cu vederea ca fiind total neînsemnate. Mereu măsurăm totul în bani, în timp pierdut, în diverse alte instrumente cu care Dumnezeu nu lucrează. Dar dacă ai credință biruiesti și-l ajuți și pe altul să biruiască.
Trebuie să facem un exercițiu de sinceritate să recunoaștem că dacă vreodată în mulțimea faptelor nostre am făcut vreun gest de acest fel imediat ne-a încercat demonul trufiei, al laudei de sine, al dorinței de a ne face public gestul. Iar dacă am pierdut acel război apoi să știm că am apierdut și darul, pentru că nu am căutat cele ale lui Dumnezeu ci cele ale omului.
“Când te lauzi și te trufesti, împingi pe celalalt în jos. Tu ești ceva și el nu e nimic, sau e neînsemnat față de tine. Te scoți pe tine în sus și pe el îl apeși în jos. Nu se poate să fim cinstitori de Dumnezeu câtă vreme nu suntem și cinstitori de oameni, mai ales cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu. Nu se poate să-I slujești lui Dumnezeu câtă vreme îi ocolesti pe oamenii lui Dumnezeu, pe oamenii pe care Dumnezeu I-a pus să fie martorii Lui în această viață. Fiecare om care ne vine în față este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de langa noi este omul cel mai însemnat, este aproapele nostru si fiind aproapele nostru trebuie sa fim preocupați pentru binele lui.” (Părintele Teofil Părăian)
Domne, dă-ne gândul cel bun și mintea cea trează!