Ne ducem traiul într-o societate a contrastelor, asamblată din indivizi cu vădită aderență la sloganul: „sunt pentru contra”! Astăzi, în timp ce unii îi înfiază pentru a-și întregi familia, copiii sunt concurați de câini și pisici (valabil pentru cultura europeana; în altele, alți oameni, alte animale). Astăzi pântecele mamei, atât de dorit după împlinire, e concurat neloial de laboratoare sofisticate, iar copiii nu mai sunt lăsați pe stradă „cu cheia de gât”, ci lăsați pe drumuri. Cheia s-a răsucit inexorabil cu ei pe-afară, iar asociațiile de profil fac cu greu față îngrijirii atâtora. Să fi ajuns toți acești micuți muște de-o zi?!

Ceea ce pe timpul părinților noștri erau evenimente, astăzi sunt la dezordinea zilei; cele mai multe cazuri - paranoice. Știu cateva de-a dreptul para, dar ma abțin să descriu. Să nu dau cumva idei. Toate au ceva în comun: sunt cutremurătoare. Atât de cutremurătoare, încât nici scara Richter nu mai are grade pentru ele. Iar axa Pământului stă să se frângă...

Cred că nici un demers făcut întru normalizarea acestei stări nu e aflare-în-treabă. Trebuie să ne doare pe toți! Și să luăm atitudine. Să scriem contra a ceea ce în contemporaneitate a devenit pro. Să scriem împotriva unui statu-quo instalat în societate ca-ntr-un jilț, picior peste picior, nelăsând nici măcar impresia că ar da să se ridice. Și poate scriind, vom mai greși. Să preferăm s-o facem cu acest risc. De ce? Păcatul inacțiunii este nespus mai mare. Mai bine să greșim scriind logos! Spunea Eminescu: „Numai cine greșește are dreptul să șteargă.”. Iar de vom fi greșit, voi toți ceilalți, spuneți-ne unde greșim, și dacă se vădește, vom șterge... Poate nici nu greșim.

...

Drama Tatălui începe din copilăria noastră. De atunci profesăm o atitudine rebelă, recalcitrantă, ostilă față de El. Iar până la vocație – înclinație devenită naturală – e doar un pas. Devenim orfani de Tată nu pentru că ne-a murit. Nici pentru că ne-a părăsit; ci pentru că am făcut-o noi, asemenea tânărului pierdut din celebra parabolă. Înainte de o succintă descriere, o precizare: tânărul se pierde; după cum Iuda Iscarioteanu nu a fost vânzător, ci s-a făcut.

Prematur, tânărul își revendică patrimoniul. În metalimbaj, îi spune tatălui: „Bătrâne, pentru mine ești ca și mort.” Tatăl nici nu-l „corectează”, nici nu-l dezmoștenește, nici nu-l desfiază. Deși putea. Moștenirea este împărțită, iar mezinul pleacă – fără a fi împiedicat de frate-său ?! – într-o țară îndepărtată. Cât mai departe de tatăl, fratele, prietenii, educația și trecutul său. Vrea ceva totalmente nou, nemaitrăit. Doctorul Luca diagnostichează: „viață destrăbălată”. Împotriva moralei: gașcă și femei. De ce n-a făcut totul acasă? Lesne de înțeles: tatăl. N-ar fi putut. Păcatul cere întotdeauna să ne îndepărtăm cât se poate de mult de Tatăl nostru.

Nu lasă nimic nefăcut. Ar fi fumat și o „iarbă” dacă ar fi fost de unde. Se depravează pană la ultimul cent. Banii se termină. Ar mai vrea să se destrăbăleze, dar nu mai are cu ce. Peste țară se abate foametea. Judecată divină? Vrea să supraviețuiască. Așadar, cere milă. I se dă, dar ca în țara îndepărtată: să pască porcii. Tocmai el, iudeul... Aici supraviețuiește cu roșcove. Lux culinar – niciodată nu reușește să se sature cu ele. Regimul durează până-ntr-o zi când, la o roșcovă fiind, își vine în fire. Se privește în ochiul unui porc. Vede și nu crede. Memoria i se reactivează: tatăl, fratele, casa și adevărații prieteni. Fulgerător gândul alunecă și mai departe. Robii! Ce bine o duceau acasă, la tata! Trage linia: mai bine rob acasă decât rob în țara îndepărtată. Își face textul și pleacă. După o zi de mers realizează ceva teribil: cât de departe ajunsese de casă! Înaintează totuși hotărât. E martorul unei minuni: casa se mută spre el! Tatăl reduce din distanță. Fuge – dezgolindu-și genunchii - în întâmpinarea apostatului. Cum de-l mai recunoaște? Vede în el chipul și asemănarea lui. Și se dezbracă în public, pentru a-l acoperi. Tânărul începe; n-apucă să spună tot. I se crede totul, i se dă totul, spre disperarea religiosului domestic întruchipat de fratele său mai mare. Tatăl îl primește ca fiu. Bucuria recuperării e nespus mai mare decât suma tristelor amintiri! Cum poti alege să rămâi orfan de un asemenea Tată?

...

Cât om fi noi de maturi, suntem cu toții copii. Învățăcei. Și azi, Dumnezeu ni se predă pe Sine, în lecții mici. Avem și temă pentru acasă... Să ne venim în fire, să purcedem spre casa Tatălui și să ne lăsăm întâmpinați de El!