poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-14 | |
0.
Textul anterior ('Spațiu și Timp - Repere Sacru și Profan (de la presocratici până la Plotin inclusiv)') , cuprinde "comentarii". Care, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi privite drept note de lectură, exprimând un punct de vedere, mai mult sau mai puțin, personal. Prin urmare, un fel de material brut. În cadrul căruia mi s-a părut a identifica anumite sugestii rezultate din doctrinele autorilor luați în considerare. Sugestii care apar cuiva care privește distanțat, în timp, doctrinele respective. Ce scriu acum se dorește, într-un fel, o mea culpa, dar nu tocmai. * Îmi vine în minte următorul citat: ' înainte de a te apuca de o exegeză (filosofică, n.m G. M.), trebuie sa-ți clarifici relația cu filosofia și să accepți jocul ei pe figuri impuse, constrângătoare poate, dar frumos si eliberator'. Citatul aparține unei distinse specialiste (în filosofie). Prima reacție este să mă întreb dacă nu cumva avântata filosoafă (de meserie), într-un iureș extatic de "libertate" condiționată de "figurile impuse", n-o fi fost chiar "eliberată condiționat"? Și pentru ce infracțiune? Dar cum întrebarea este malițioasă, mi-o retrag. În schimb, redevenind serios - ceea ce nu-i, neapărat, o virtute - apare o nouă întrebare și anume: nu cumva ceea ce am făcut în comentariile anterioare este ceva de natura unei "exegeze"? Îmi amintesc însă rapid că, încă de la începutul prezentei "colecții", am precizat: 'Seria de texte care va urma nu constituie capitolele unui studiu. Ea se dorește a fi numai un șir de eseuri pe o temă dată. Prin urmare, ca în cazul oricărei "încercări" de o asemenea natură, trebuie să i se acorde autorului circumstanțe atenuante sau agravante (depinde de modul în care e receptat mesajul și, mai ales, de "receptabilitatea" sa intrinsecă)'. Și mai adaug acum: de asemenea, colecția de față fiind una de tip "eseistic", am încercat să limitez la strictul necesar referințele, ele fiind adesea doar aluzii intrepretative (și, poate, interpretabile). De asemenea, comentariile anterioare pot fi considerate, într-un fel și drept lecturi interpretative. Mai mult, sau mai puțin infidele. Chiar, poate, mai mult. (Cine dorește să vadă cât și cum i-am deformat (mistificat) pe autorii luați în considerare, poate parcurge lucrările [1]). Dar, adaug, justificat (cred eu): în măsura în care unele sugestii, nebănuite nici de autorii respectivi, pot fi deduse azi din textele lor. Pentru că, nu-i așa, istoria nu-i ceea ce s-a întâmplat ci ceea ce "vedem" azi că s-ar fi întâmplat. Mai vreau să spun că, mai ales, interpretarea doctrinei lui Plotin se îndepărtează cel mai mult de intențiile autorului [2]. Dar, în același timp, sugestiile operei sale (nebănuite, cert, de autor) fac din această operă una "deschisă" (în sensul lui Ecco) care este departe de ași fi epuizat semnificațiile. În plus, eseul, după umila mea părere, înseamnă un "sens" (de mișcare) și nu o "învârtire pe loc" (chiar și pe un loc intens de bogat populat - ca în cazul unor exegeze de excepție). Sau pe un spațiu gol devastat deja de alții (în cazul unor "interpretări" banale). "Învârtire" bogat și "doct" adnotată în subsol ( dar când urmează o "direcție", o astfel de adnotare, făcută cu măsură, poate fi chiar , uneori, utilă). În încheiere, referindu-mă acum la toate comentariile din textul anterior, trebuie să arăt că ele au fost consemnate în ordinea cronologică a autorilor. Între acestea, uneori explicit, alte ori în subtext, au apărut, firesc, o serie de referințe încrucișate în cadrul expunerii dictate mai puțin de titlul textului cât de tema acestuia care vizează, de fapt, Postmodernul în opoziție cu Postmodernismului. Acum cred că este necesară o restructurare a sugestiilor mele, pentru clarificarea mesajului ce vreau să-l transmit. Și dacă ați rezistat până acum, poate o veți face și în continuare, citind cele ce urmează. 1. Cum, în cadrul Contextului nostru cultural, cam toate componentele sale ce s-a dezvoltat (corelat) pe toate planurile acestuia (religios, filosofic, artistic, științific, social) și pe diverse direcții (divergente, convergente sau cu rupturi neașteptate) își au rădăcinile, de fapt, în Grecia antică, tot așa cred că și Postmodernismul, respectiv ceea ce numesc eu Postmodern, pornește cam tot de acolo, izbucnind acum, după un îndelungat parcurs (mai mult sau mai puțin) subteran, la suprafață. Prin urmare, am considerat și consider utilă tocmai încercarea de identificare a rădăcinilor respective. 'Depășind primele impresii, putem învăța mai mult asupra comportării producerii prin studierea produselor în sine decât putem învăța asupra produselor prin studierea comportării producerii' zice Popper [3] referindu-se la realizarea unor obiecte artificiale. Și, în fond, un întreg context cultural ca și ceea ce numim azi Postmodernism și Postmodern, nu sunt, de fapt, decât niște obiecte artificiale (create de un subiect colectiv, în cazul nostru). Dar teza lui Popper, susținută de argumentul că ar fi antibehavioristă și antipsihologistă, prezentând astfel un caracter "obiectiv", mi se pare cu totul nenaturală. Și ea mi se pare la fel de nenaturală ca și în cazul în care un obiect artificial oarecare - să zicem o navă cosmică extraterestră găsită undeva, pe pământ, abandonată - ar începe să fie "studiată" pur și simplu prin desfacerea ei în ansamble, subansamble, etc., fără să ne punem întrebări asupra principiilor ei constructive, de fapt "sămânța" care a condus la funcționarea acesteia. Sămânță care s-a aflat în "mintea" (subiectivă) a celor care au produs-o. Revenind acum la preocupările noastre, mi se pare mai puțin importantă aflarea modului în care s-au dezvoltat, fie și subteran și clar neliniar, Postmodernismul și Postmodernul, cât "sămânța" și "rădăcinile" lor. Aceasta este o justificare (post-mortem) a alegerii autorilor ce au fost comentați în textul anterior. Pentru că, după părerea mea, în doctrinele acestora se află acele "rădăcini" și "sămânța" căutate. 2. În cadrul unei reacții la unul din textele mele postate anterior pe agonia un comentator, Petre Călin, scrie: 'eu sunt sincer și zic că … treburile legate de postmodernitate, pe de o parte, și de postmodernism, pe de altă parte, nu mă depășesc. De aceea vreau să vă felicit pentru distincția dintre postmodern și postmodernism pe care ați făcut-o; în același timp, va reproșez o oarecare ambiguitate (postmodernă, și ea, desigur), care se (re)simte de-a lungul întregului text și chiar și în centrul său nodal, pe care-l consider a fi nu altceva decât distincția amintită mai sus. Cum este vorba despre un lucru fundamental, care ne reprezintă, paradoxal, prin ne-reprezentare, ar fi trebuit să insistați mai mult și mai apăsat pe această pereche terminologică care, din păcate, face multe victime printre necunoscătorii cu pretenții academice. Pentru că aveți "fir epic academic", v-aș sugera sa adânciți diferențele postmodernitate / postmodernism într-un eseu cu țintă pedagogică, pentru instruirea cit mai multor entuziaști, iar mediul pe care l-ați ales pentru scrierile dvs., acest site, este cum nu se poate mai potrivit pentru un asemenea demers.' La timpul respectiv, i-am răspuns astfel domnului Petre Călin: 'Dacă veți avea bunăvoința și răbdarea de a parcurge unele dintre eseurile mele anterioare din această colecție, veți putea observa că scopul seriei de texte postate pe "agonia" este tocmai de a reuși să realizez, pe cât mai multe planuri posibile, distincția între "Postmodern" și "Postmodernism" (ca moduri de abordate ale "Postmodernității" în care am început să trăim și în care - cel puțin unii dintre noi - ne simțim dezorientați, dacă nu cu mult mai mult, adaug eu acum). Dar acest lucru, este destul de anevoios de realizat "dintr-o suflare" intr-un "eseu cu țintă pedagogică" în măsura în care nu a fost argumentat, cat de cat, prin texte preliminare. Prin urmare, un astfel de eseu ar urma, după părerea mea, să încheie seria de texte propusă.' Deși nu am încheiat încă "seria de texte" cred că s-au strâns destule, să le zic elemente (în textele anterioare și, mai ales, în cel precedent), pentru a încerca acum o oarecare departajare mai clară între o abordare "postmodernă" și una "postmodernistă". Departajare care, însă, va mai fi amendată până la sfârșit. Ferindu-mă însă tot timpul de a avea pretenția unor definiții exhaustive. Pentru că, imediat îmi vin în minte cuvintele: 'Nu am să încerc să analizez la nesfârșit ideea pe care mi-o fac, deoarece aceasta ar însemna să o distrug' [4]. Cât privește ' ținta pedagogică' …..Un profesor, după ce i-a explicat, îndelung, unui student, ceva, îl întreabă: ai înțeles? Nu! Să-ți mai explic încă o dată….Acum ai înțeles? Nu!… Și lucrurile se repetă… Până când, disperat, profesorul nostru izbucnește: Hai, mă, dă-o dracu' ! Acum am înțeles până și eu! Deci, sper că, până la sfârșit, tot explicând și explicând, fără o metodă (prea) "pedagogică", să reușesc și eu să înțeleg câte ceva, precum și cititorii. Sau, dacă fără să vreau (și să știu), voi folosi cine știe ce "metodă", care să mai fie și extraordinară, să ajung în postura unui excelent profesor care reușește să "explice" perfect altora ceea ce el nu știe, asta chiar că ar fi fantastic!. 3. Așa cum am mai spus, rejectez categoric - drept o aserțiune care contrazice bunul simț - o afirmație de genul 'ceea ce există prin natura sa reprezintă un aspect ontologic (s.n. G.M.), iar faptul că acesta este cunoscut ca atare reprezintă un altul epistemologic (s.m. G.M.), de fapt gnoseologic (dacă vrem să nu particularizăm)' făcută, adesea, de cei specializați în filosofie din Contextul nostru cultural. Dimpotrivă, consider că orice ontologie este stabilită prin cunoaștere și, la rândul său, cunoșterea este de natură ontologică'. Prin urmare, pentru a putea ca în finalul acestui "Intermezzo" (în trei părți) să schițez unele considerații mai concludente decât cele din textele anterioare asupra Postmodernului și, respectiv, Postmodernismului, precum și a diferențelor dintre cele două abordări, va fi necesar să iau în considerare, mai întâi, aspectul ontologic, apoi, corelat cu acesta, pe cel gnoseologic și, în sfârșit, modul în care acțiunea umană care a condus la apariția sufocantă a "artificialului" de care suntem înconjurați și în care părem a fi azi înglobați (și încarcerați). Ultimul (i.e. artificialul și insurecția actuală a acestuia) nu mai putând fi trecut cu vedere printr-o simplă ascundere cu capul în nisip, acesta fiind unul dintre subiectele predilecte ale Postmodernismului dar care nu poate (și nu trebuie) să fie eludat nici de o atitudine postmodernă. 4. Îmi propun ca în textul ce va urma să mă ocup de aspectul ontologic pentru a distinge între o abordare Postmodernă și una Postmodernistă. Și acest lucru îl voi face plecând de la "modelul" propus de Plotin dar "văzut" prin prisma prezentului în propria mea interpretare (repet, "interpretabilă" și fără a ține seama de 'jocul [unei exegeze filosofice] pe figuri impuse, constrângătoare poate, dar frumos si eliberator' așa cum m-ar sfătui distinsa specialistă în filosofie de carea am amintit la început.) ________________________ 1] Diogene Lartios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Academiei 1963; Piatkowski, A., Banu, I., Filosfia greacă până la Platon, Ed. Științifică și Enciclopedică 1979. [2] În realitate, concepția plotiniană poate fi rezumată astfel: (a) din UNU (despre care nu se pot face afirmații) derivă (emană) (b) Intelectul (formele platoniciene) împreună cu și "susținute" de un anumit tip de materie (i.e. "inteligibilă"); la rândul său, Intelectul generează (se reflectă) în (c) Empiric prin "suflete individuale" care nu s-ar putea "întrupa" (susține) fără ajutorul unui alt fel de materii, cea "sensibilă". Iar aceasta, în final (la desprinderea sufletului din ea) devine un "deșeu". În fine, Plotin, dorind să-și fundamenteze întreaga concepție pe un singur principiu, cel al "Binelui", arată că materia (sensibilă) lipsită de suflet constituie, de fapt "Răul" (necesar) de care "Binele" nu e responsabil: '…deoarece răul [materia sensibilă] e o prezență necesară, el este prins de jur împrejur cu lanțuri de aur; astfel este ascuns de acestea, pentru ca zeii să nu vadă ce-i hâd, iar oamenii să nu fie nevoiți să vadă răul mereu, ci chiar atunci când îl văd, să trăiască laolaltă cu imagini ale frumosului (i.e. Binelui), date lor înspre amintire' spune Plotin. Dar este imposibil să nu observi cum modelul plotinian devine astfel contradictoriu. Pentru că, imediat, apare întrebarea: materia sensibilă (Răul) de cine este oare produsă, dacă nu, ca și cea inteligibilă, tot de către "UNU" asimilat cu Binele? [3] Popper, K., R., Objective Knowledge, Oxford: Clarendon Press 1972. [4] Gonseth Ferdinand, Les mathématiques et la réalité. Essai sur la méthode axiomatique, Paris 1936. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate