Toamna și-a făcut apariția printr-o ușoară indispoziție, care s-a adăugat la celelalte,multe indispoziții acumulate dintr-o realitate tristă și dezolantă.
Dar se pare că și soarele a fost atins de ea, pălind puțin câte puțin și înfășurându-se pe zi ce trece într-o pânză subțire a norilor grei de furtună.
Trotuarele se desfac parcă în fâșii și curg împreună cu ploaia..orașul înaripat de vânt risipește aerul ploilor pe străzi.
Plânge toamna.
Frunzele ruginite de ploi cad una după una, lin..lin..
Prin geamul aburit văd o rândunică rătăcită în visuri.Drumul ce-l văd pe fereastră e plâns de arbori jefuiți de frunze.
O tristețe catifelată în jur.
Valurile-i unduioase îmi leagănă ființa adormită și atunci văd ochii toamnei.
Sunt de o culoare indefinită,cețoși și triști.
Pe geam cad picături de ploaie, amestecate cu frunzele plopilor, întârziați la răscrucea anotimpurilor.
Frunzele se rotesc amețite și dezorientate de vântul furibund.
Se pare că totul se va topi sub șuvoaiele de apă.
Dar, subit, ploaia încetează de parcă nici n-ar fi fost.
Uneori, prin perdeaua deasă a ceții, se întrevăd perechi de îndrăgostiți, ghemuiți sub umbrelă.
Tăcerea e atât de apăsătoare încât ai dori un țipăt de sirenă, numai nu această liniște copleșitoare și fără sens.
Apare un soare leșinat.
Apar și trecătorii grăbiți, privind mereu la ceas, ochii fugindu-le în jos, la picioarele ce amestecă nămolul de care încearcă uneori să scape.
Să existe oare vreo soluție?..Mă văd refugiată într-un peisaj imaculat de iarbă, dar și acela aflat la câțiva kilometrii de oraș.
Oare mereu ne vom refugia pentru a nu călca în nămolul acestei vieți?