… am fost în acea lume diferită de a noastră, o lume de mult uitata, a celor ce au fost și-au dispărut dar prezența Lor este încă vie prin tot ce a rămas din Timpul Lor și mai ales prin Credința Lor, acea Credință care trebuia înțeleasă și simțită de urmașii Lor, de generațiile care au urmat…
Am urcat muntele fără să simt nici o urmă de oboseală, parcă grăbită să ajung acolo unde simțeam că sunt așteptată, acolo de unde am fost chemată, erau mulți oameni dar Eu nu i-am văzut, eram singură și trebuia să ajung în interiorul muntelui, acolo unde sufletele celor care au apus au săpat ajutați de Credință și brațe să dureze un Lăcaș Sfânt unde să se poată ruga în liniște, în singurătate, numai cu ei, numai cu sufletele lor… acolo l-am aflat pe Călugărul Daniel… acolo am descoperit chilia Moșului… acolo în acel loc am pătruns și am stat cu ochii deschiși pentru a-i putea descoperi și simți, clipe ale Timpului Lui, în stânca unde nu poți înțelege și vedea decât dacă ai Credință și Sufletul curat… acolo am descoperit și înțeles semnificația pietrelor așezate anume pe munte… acolo am fost EU și numai EU în toate Timpurile Mele… dar până acolo am trecut printre bolțile pomilor încărcați de floare albă… m-am scăldat în cele patru vânturi… am luat cu mine verdele crud al naturii în priviri… am ieșit din stânca unde m-am născut a doua oară și-am coborât pe cărarea muntelui străjuită de cei ce-au fost și le-am auzit strigătul de luptă și-am simțit pulberea cum se ridică sub bătaia copitelor aprigilor cai… acolo am auzit larma făcută de scuturi… de săbii… de armuri… acolo am auzit gemetele Lor… acolo m-am contopit cu Ei și am simțit durerea, fericirea și am înțeles că exist… acolo unde se află Cetatuia Negru Voda…
Mai târziu mi-am îndreptat pașii spre Namaiesti unde civilizația și-a pus amprenta reducând astfel din unicitatea acelui Lăcaș în care cei ce-au fost reușiseră să înfăptuiască Locul Sfânt unde cei mulți se adunau întru’ Credință pentru a mulțumi Celui Drept pentru lucruri înfăptuite… sunt răvășită… sunt răscolită… o mare parte din mine a rămas acolo… în munți… în stâncă… în ruga celor ce mai au Credința lăsată cu Sfințenie spre nemurire… am luat cu mine Credința stâncii pe care am mângâiat-o în neștire… am simțit-o cum m-a pătruns prin vârful degetelor ce le-am purtat cu duioșie, cu sufletul, cu gândul, cu inima, cu existența mea… cu toată ființa mea… am îmbrățișat cu gândul Stânca și Credința… și mi-am contopit trupul cu Sfânta Stâncă simțind-o adânc… înalt și mi-am lăsat sufletul purtat în ascultarea șoaptelor ce izvorau din munte… Da, am fost din nou Valaha in timp si spatiu... și numai Eu și Stanca ne-am șoptit un Legamant… și m-am renăscut din Stâncă… din vuietul Strigătului de Luptă al Celor ce au fost Strămoșii Mei…Dacii…Da sunt o Daca…sunt o Valaha..


Lorelei, satul Cetateni, septembrie 2003