Desăvârșirea vulnerabilă fiind hărăzită oamenilor, „dorul raiului” 1) călăuzește existența celor nesupuși cândva unor porunci divine. Cu aripi în suflet, omul nu își dezminte vocația trascendentă, chiar dacă nu ignoră nici funestele ademeniri telurice, el viețuind pedepsit în contingență, deoarece heruvimii păzesc „drumul către pomul vieții” 2).
Scrierea lui Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, propune arta cuvântului ca modalitate de redempțiune într-o lume a zădărniciilor:
„Numai artistul face lumea prezentă și numai expresia salvează lucrurile din iralitatea lor fatală” 3).
Chiar dacă năzuiește să trăiască „deasupra timpului” 4), omul constată cum, supus vremelniciei, va pieri odată cu noblețea lumii, prin „patima lucrurilor ce trec” 5). Totuși, prin orgoliul solitudinii și al suferinței, orice om își poate făuri un destin de creator. Singurătatea transfigurează rostul omului în mirajul artei. „Eul e operă de artă ce se hrănește din suferința la a cărei potolire țintește religia” 6), această sacralitate fiind o năzuință pentru alinarea durerilor omenești.
Eseistul apreciază că trăirea clipei este sacră, în lumea aparențelor propunându-se remedii cum ar fi: cărțile, peisajele, muzica, patimile izbăvitoare. Fiind o exteriorizare a solitudinii umane, lumea poate fi mântuită prin freamătul inimii, prin participarea la miracolul evanescenței.
Acela care idolatrizează filosofii greci sau septentrionali, împărații romani, misticii spanioli și poeții englezi, are privilegiul regăsirii de sine și de a fi, prin vastitatea gândirii, „contemporan cu facerea și desfacerea firii” 7), contemplând începutul lumii sau reflectând la prăbușirile apocaliptice:
„În tine există totul, și spațiu din belșug pentru continentele cugetului” 8).
Râvna spre nesfărșit ar vindeca „rănile ființei” 9), omenirea odihnindu-se doar pe „spinii acestei lumi” 10).
Victoriile stilistice ale unor națiuni ar reprezenta modalități de afirmare în lume, pentru realizarea unui destin, observă eseistul înfățișând francezii și românii.
Pentru că „întreține patimi” 11) într-o lume a iluziilor, omul își merită renumele. Patimile umane, cunoașterea sunt accentuate de „obsesia statornică a morții” 12), pe când viața reprezintă „lacrimile de fericire ale suferințelor prilejuite de ea” 13). Adorând „nețărmurita vremelnicie” 14), singurul rost al omului rămâne cel de „pătimaș al aparențelor” 15) prin renunțarea la orice folos.
„Spiritul vrea să explice sufletul” 16) odată cu trecere tainelor în cuvinte, împărtășirea prin scris, prin cultură dovedind posibilitatea eliberării omului și a tămăduirii lui de rănirea existențială.
„Vecinătatea veșniciei” 17) consacră vulnerabilitatea pentru om, zădărnicia muritorului etern fiind distinctivă.
Eseistul menționează că religia și muzica pot însemna remediile dezamăgirii „în față nimicului universal” 18), numai sufletul, „zelos al raiului” 19), rămânănd sortit lumii cerești.
Scriitorul proclamă onestitatea în fața Divinității și față de sine. („Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine” 20.) Doar „rănile sufletului” 21) ce încearcă să își găsească tămăduirea ar substitui răzbunările din „lumea Facerii” 22). Râvnind să trăiască „în sălașurile lumești ale Ființei vrăjite de timp” 23), omul pare supus devenirii, dar soarta lui se transfigurează într-o eternitate mântuitoare.
„Universul netămăduind rana inimii” 24), beatitudinea reprezintă „menirea singulară” 25), demnitatea omului. În solitudine, omul își împlinește „soarta de neasemănător semenilor” 26), dar orgoliul lucidității este „un rău spiritual” 27), deoarece trăirea, participarea la taina lumii, a lucrurilor se realizează doar prin pătimire, după cum prezintă eseistul relaționarea dintre obiectivtate și subiectivitate.
Păcatul timpului transformă iubirea în moarte, „patima fatală a omului” 28).
Problematizând, în această carte, Emil Cioran se referă la contrastul dintre efemer și etern, dintre aparențe și o „esență de întrebări” 29) asupra lumii. Omul realizează comuniunea dintre teluric și ceresc, martirajul lui fiind menit dăinuirii prin cuvânt.

NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Îndreptar pătimaș, București, Editura Humanitas, 1997, p. 15.
2) Facerea 3,24.
3) Cf. Emil Cioran, op.cit., p. 19.
4) Ibidem, p. 20.
5) Ibidem, p. 23.
6) Ibidem, p. 27.
7) Ibidem, p. 43.
8) Ibidem, p. 42.
9) Ibidem, p. 53.
10) Ibidem, p. 55.
11) Ibidem, p. 66.
12) Ibidem, p. 67.
13) Ibidem, p. 69.
14) Ibidem, p. 70.
15) Ibidem.
16) Ibidem, p. 71.
17) Ibidem, p. 79.
18) Ibidem, p. 81.
19) Ibidem, p. 84.
20) Ibidem, p. 95.
21) Ibidem, p. 96.
22) Ibidem.
23) Ibidem, p. 104.
24) Ibidem, p. 110.
25) Ibidem, p. 113.
26) Ibidem.
27) Ibidem, p. 115.
28) Ibidem, p. 122.
29) Ibidem, p. 124.