Cauzele interzicerii operei lui Caraion și ale condamnării la închisoare

Un poet oprit de-a mai fi poet își duce revolta până la capăt. Oamenii mârșavi pot inventa despre el tot felul de zvonuri, ca să-l denigreze și peste hotare. Ceea ce i s-a întâmplat poetului și publicistului Eminescu la treizeci și trei de ani i s-a putut repeta, încă mai concertat diabolic, mult mai tânărului Ion Caraion în anii 1946-1950. Tribunalele îl pot condamna pe un mare poet și la moarte. Poezia “generației pierdute” rezistă, având căluș în gură, chiar douăzeci de ani, în intervalul anilor 1947-1966. Transformarea suferită de către Ion Caraion, tortura și de ordin psihic a lungilor sale detenții politice conduc la mutații, disfuncții, anomalii trupești și afective, însă nu cognitive. Poezia, proiectele imaginative, activarea febrilă a creativității și a memoriei nu au cunoscut vreo stagnare nici în aceeași perioadă – de-a lungul “obsedantului deceniu”, de fapt dublu ca durată – a dublei detenții și a marginalizării sale ca scriitor, ci s-au întețit odată cu venirea amenințării că trebuie să și le întrerupă. Putem identifica repercusiunile terorii roșii în viața sa, mai exact traumele și frica întreținute prin șantaj prelungit, trecând din inconștient în subconștient până și-n gesturi, vorbe, scrieri – care țin de comportamentul său pe plan social, după eliberarea din anul 1964. Nu ele contează, la urma urmelor. Conjunctura socio-politică nefavorabilă, ce a provocat atâtea acumălări biliare de fiere, ar trebui discutată în prezent fără menajamente, fără vreo complexare. Arta cerea sacrificii imense. Apoi, i s-au pus în cârcă și conspirații, atentate asupra ordinii de stat, subminarea politicii, supranumită pe atunci “democrat-populară”. Politica impusă de ocupația rusă avea ca scop, îndeosebi la noi, anularea atee a legăturii culturale, până în 1946 încă solidă, cu Occidentul. Lumea “bună” vest-europeană era pe la mijlocul secolului al XX-lea foarte cinică în privința abandonării Centrului și Estului Europei, sau neamendării rapide a propagării inculturii de la Kremlin. Și judecătorii lui Caraion din 1950 sau din 1958, auzind de insurgența sa publicistică, de sfidarea la adresa organelor de stat și a P.C.R., aveau dreptate: Caraion devenise prea primejdios, un complotist care începuse să aibă mulți adepți.
Amuțirea provizorie dar îndelungată a vocii scriitorului Ion Caraion s-a răsfrânt în zvârcolirile luciferice ale operei literare, printr-o sublimare artistică mult mai irațională decât cele ale lui Cicero și Ovidiu, deși la fel de criogenică, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Demersul criogenic prin care Caraion a tentat vreme de patru decenii stoparea amputării și morții rapide a literaturii ori presei românești, a avut ca intenționalitate profilaxia socio-culturală, sau conservarea valorilor literare amenințate.
Prima traumatizare adâncă, trăită la maximum de el, n-a constituit-o – după cum se crede încă – trecerea prin regimul concentrațional din anii 1950-1955, timp în care i-a murit și mama. Tânărul de douăzeci de ani, cu numele adevărat Stelian Diaconescu, se văzuse nevoit, ca și alți confrați literari, să-și amâne cât mai mult intrarea în armată. Și Virgil Untaru (Ierunca) sau Geo Dumitrescu o făcuseră, mult mai simplu, pentru că spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în redacția “Timpului” controversatul fost legionar Dumitru Banu le facilitase, prin relațiile de care dispunea, toate demersurile ca să evite înrolarea lor armată: “Dumitru Banu iubea tinerețea. De aceea, în anii de atunci, inima lui a mers foarte mult către ceilalți trei din grup: Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca și Marin Sârbulescu. Pe fiecare din aceștia îi ajuta cu un dezinteres de care aveam să aflu de abia mai târziu, din mărturisirile atât ale lor, cât și ale lui Dumitru Banu. Astfel, pe primii doi i-a scutit de serviciul militar, le-a făcut cadouri stofe de haine, lui Marin Sârbulescu i-a trimis în repetate rânduri la regiment sume de bani etc.” Ion Caraion n-a vrut s-o facă și el imediat, pe timp de răboi, prin mituirea ofițerilor. A profitat de unele circumstanțe convenabile, în condițiile urii unanime europene făță de războiul fascist și hitlerist ce înclina, necruțător, să devină încă din 1944 unul stalinist de cucerire.
În primul rând, i se pierduse deja urma buzoianului liceean Stelian Diaconescu, aflat în evidența recrutărilor. În al doilea rând, pentru că din București, studentul Ion Caraion se impusese deja, prin acest pseudonim, ca remarcabil publicist și funcționar. La o eventuală legitimare, neînștiințarea sa directă că trebuia să se înroleze, precum și nefinalizarea facultății ar fi constituit motivele neparticipării sale în postura de combatant militar pe Frontul de Vest. Riscul de-a fi executat (pe timpul lui Antonescu) nu mai constituia o primejdie atât de mare, în condițiile avansării frontului de pe teritoriul României pe cel al Ungariei și Cehoslovaciei. Nimeni nu ar fi dovedit dezertarea lui din armată. Decât puținii dușmani personali. Recunoașterea după 9 mai 1945 a acestei infracțiuni atrăgea o altă pedepsire de către codul penal, mult mai ușoară. Ion Caraion nu încearcă să se disculpe prin “Declarația” sa dată în martie 1950, ci recunoaște fățiș greșeala făcută, de a-l fi trimis la cercul militar din Buzău pe Dumitru Banu să-i rezolve și lui problema, prin mituirea ofițerilor. Planul lor a înregistrat, un eșec și tot el reprezintă debutul anchetării celor doi. Dar nu constituie și cauza suficientă a condamnării la închisoare pe cinci ani a lui Ion Caraion: “Stătusem de vorbă, la început, despre situația mea militară: amânat în 1945 medical, eu nu mă prezentasem la cerc pentru a vedea care este situația mea. S-a oferit s-o facă el. A încercat să onoreze nu știu ce serviciu ilegal, să plătească un livret militar și a urmat arestarea lui.”
Neefectuarea serviciului militar, despre care aflase până la urmă și serviciul kominternist de securitate, poate constitui – după cum insistă să creadă Mihai Pelin – pretextul real și atuul în plus pentru întâia condamnare a poetului la închisoare. Între anii 1945-1949 Stelian Diaconescu ar fi trebuit să se prezinte la unitatea militară din Buzău, pentru anularea hotărârii din timpul războiului că era dezertor. Cauza adevărată a primei condamnări suferite de Ion Caraion a fost inițierea – ca replică polemică față de un articol al lui Virgil Ierunca – a campaniei “criziste” în presa românească (din ultimele luni ale anului 1946, prelungită la “Dreptatea” și la începutul anului 1947), dar și elaborarea a două numere din revista “Agora”, publicarea celui de-al doilea fiind și interzis după plecarea “colaboratorului” trădător, Virgil Ierunca. De-atunci, mai ales după proclamarea republicii, Ion Caraion a fost considerat de către organele statului un spion al Vestului. Despre importanța acestei reviste s-a exprimat și Emil Manu în mai multe cărți de-ale sale. I. Hangiu îi rezervă un capitol special în Dicționarul presei literare românești (1790-2000): “Agora. Colecție internațională de artă și literatură. Apare la București (mai 1947, un vol.) sub auspiciile Fundației Regelui Mihai I și sub îngrijirea lui Ion Caraion și Virgil Ierunca. Publicația cuprinde texte în limbile română, germană și franceză, edite și inedite, traduceri de poezii în limbile germană și franceză. Republicări sunt versurile din ciclul După melci [de fapt o nouă versiune, întârziată de retușările lui Ion Barbu, n.n.], cu ilustrații și portretul poetului datorate lui G. Tomaziu, Aforisme de Lucian Blaga. Inedite par a fi eseul Existențialism, umanism de Virgil Ierunca, Artistul și Moartea, monoact cu antract de Emil Ivănescu. Câteva texte reprezintă traduceri din limba germană : Două sonete de M. Eminescu în tălmăcirea lui Lucian Blaga, Miorița, baladă populară tradusă de Franyó Zoltán. Poeziile Cântă armonica și Norii de pe șură de Serghei Esenin sunt traduse de Ion Caraion și Victor Kernbach. Ion Caraion și Sașa Wolkonski transpun din limba franceză în limba română textul L’heure de visite de B. Fundoianu, iar D. Albulescu traduce din limba spaniolă în limba română trei dizeratații ale iscusitului cavaler Don Quijote de la Mancha (p. 103-115), însoțite de ilustrațiile aceluiași G. Tomaziu. Alți colab. : George Lesnea, Petru Comarnescu, Dragoș Vrânceanu, Al. A. Philippide. (F. 17 pe 24 cm ; B.A.R., PI 146871)” .