Motto – “orice act de creație originar,
este un act anticultural…într-o operă
de creație autentică, originară, avem
de-a face cu o evadare expresă din
spațiul culturii…în problemele mari,
importante ne aflăm pe un teren nesigur…
în marile probleme avem același fel
de a ne rătăci ca în vremea lui Socrate…”

Alexandru Dragomir - "Crase banalități metafizice")

Cultural se numește ceea ce, ivindu-se în ins și devenind prea puțin prețios pentru a rămâne acolo, îl părăsește și se instituie într-o realitate colectiv-supraindividuală. Nimic din ceea ce nu rămâne în individ nu are valoare. Dacă nu are pentru cel care ajunge la conștiința lui, cu atât mai puțin pentru amatorul de divertisment cultural.
Cea mai mare artă a omului este exteriorizarea publică a ignoranței, a lipsei înțelegerii și asta sub aerul martiriului pentru aproapele aflat în întuneric. Se împărtășește convingerea naivă că, puse laolaltă, toate aceste gânduri expropriate vor reuși ele însele să își afle temeiul care a scăpat analizei fiecăruia. În felul acesta este înțeleasă de către mulți cultura ca un imens sistem de autoorganizare, de fiecare dată mai mult decât suma părților ce-l compun, adică a indivizilor. În fața acestui colos fără chip și nume, insul se va simți fie la adăpost (de sine), fie în relație de aservire până la pierderea identității.
Istoria realismului ce a traversat istoria până astăzi s-a dovedit a nu fi mai mult decât doxosophie, știință părelnică. În afara unui real trâmbițat și promis cu atâta pompă, nu a putut oferi decât o imensă cortină întinsă de jur împrejur. Toți cei care au avut curajul să o tragă au întâlnit de fiecare dată un chip de meduză, luând-o pe urma femeii lui Lot. Nu au putut cultiva decât tehnica care își anexează omul drept sclav, făcându-l să se declare “meșteșugar al cerului” și să nu vadă că în realitate nu este decât un analfabet de excepție în privința propriului sine. Lăsat în seama științei care intră în carnea sufletului ca plugul în cea a pământului, Sinele s-a răzbunat într-atât pe om, încât l-a făcut să creadă că, stăpân pe 2-3 reacții condiționate, este și “propriul plăsmuitor de cinste”.
După mai bine de un mileniu de realism, a sosit poate vremea să ascultăm și glasul surd al nominalismului. A sosit vremea să rostim tare numele nou de “Postcultură”. Vreme a sosit să ne reamintim de Socrate și să privim în moartea sa ca într-o fântână liniștită în care să ne deschidem uimirea. Să înțelegem că mai mare decât singurătatea noastră de dincoace de carne nu se află nimic. Că Dumnezeu dacă ne va striga vreodată, încă având noi umbra în Soare, o va face cu propriul nostru glas.
Se tot rostește de un număr de ani – “Criza culturii”. Și tot de același număr de ani adunăm oamenii de marcă, exponenți ai zeitgeistului să dea verdictul și să trimită la leac. Se scriu rețete în limbaje sofisticate. Înghițim tone de pilule. Cultura își revine ca prin minune, dă semne de reviriment. Dar vai, Sinele, atât de nepriceput în chestiuni atât de inginerești, pare să nu înțeleagă cine este cu adevărat bolnav și cine nu. Nu are nimic cultura, este în regulă, pare a spune el. Uitați-vă și la mine! Busola noastră nu-și rotește însă magnetul în direcția lui. În schimb, știe cu prisosință să clasifice clădirile după vechime, înălțime, număr de locatari etc. În măsura în care, de la început, au fost în afară de sine, ar fi de neînchipuit cum ar putea deveni vreodată mai departe de atât. Când ești în afară, orice ai face, ești dincolo de orice apropieri și distanțări. Ești precum clasicul lucru în sine, care întotdeauna se poziționa fie de partea apei, fie de cea a uleiului fenomenal. Dar noi suntem ființe culturale. Adăpați din naștere cu laptele zeruit al instituției, am crescut mari și ne-am înrolat în mișcările ei, continuând tradiția. Avem reflexe perfect receptive la criteriile valorice. Știm cu atâta siguranță că, mai mare decât Eminescu, nu se află. Că a fi postmodern înseamnă a ține pasul cu timpul. Credem cu tărie în politicile de tip cultural. Iar prin camerele lor, Sinele abia dacă mai trece ca o stafie.
***

Socrate a fost cel mai privat om din câți au răsărit din coastă de om. Nu a avut nici un templu în care să-și plece genunchiul și să-și aducă ofranda. Dar a căutat în fiecare om templul. Aproape fără să le ceară voie, a intrat în ei și le-a cerut Sinele să i-l arate. Și când a văzut ce mai de pietre adunăm în noi cu pietate, a luat barosul și a refăcut iar câmpia. Goliți de zidul în spatele căruia obișnuiam să dormim, am pus mâna pe ticălos și i-am turnat otravă în vine. Fiecare creator adevărat a strigat după Socrate și ne-a arătat cu degetul. Dar Viclenia noastră nu a fost luată niciodată prin surprindere – de câte ori se ridica câte unul, de atâtea ori ea avea grijă să îi potrivească ceasul după mersul trenurilor progresului.