Quo vadis, silvae?


„Libertatea este dreptul de a nu minți”
(Albert Camus)


De ce trebuie să ne preocupe viitorul?

Timpul nostru, cel pe care îl trăim astăzi, este în mod evident marcat de trecut. Amprenta evenimentelor importante și chiar a detaliilor, care s-au perindat prin viața noastră, reprezintă o ușă deschisă către vremurile viitoare. Astfel, între trecut, prezent și viitor se creează o sinergie perfectă, prin care se conturează un drum al vieții. Mai bun sau mai rău, mai sigur sau mai incert, după cum am știut sau am vrut să-l construim și după cât de mult sau cât de puțin l-am orientat către Soare.
Indiferent de traseul pe care îl parcurgem, viața noastră, ca să existe, are nevoie de toate cele trei componente referitoare la timp. Prezentul pe care îl trăim, marcat de trecut, dă siguranță viitorului doar în măsura în care acțiunile noastre sunt conștiente și irepresibile, deci atunci când sunt capabile să facă față unor vremuri parcă din ce în ce mai ostile și mai problematice. Practic, nu vom fi în stare să urcăm mica noastră Golgotă, dacă nu vom respecta crucea pe care o avem de purtat în toate componentele ei și în toate amănuntele ei. Viața întreagă ne va fi fără viitor în momentul în care vom ucide și vom închide ultima fabrică de clorofilă. Iar fără viitor, Universul în care ne zbatem existențial ar rămâne fără miraculoasa Cale Lactee și fără sursa de energie care-l susține fizic. Ori, dorința Creatorului a fost de la bun început alta. Prin regenerare El a conturat un drum, care poate fi foarte lung sau care poate fi scurtat, prin neglijență, mult mai devreme decât putem noi concepe. Datorită inconștienței pe care o cultivăm ca pe un rău necesar, în speranța că se va transforma într-un bine profund.
Dacă am fi fost creați sufletește după chipul și asemănarea necuvântătoarelor, acțiunile noastre nu ar fi avut finalizări catastrofale periodice, pentru că în inconștiența (sau conștiența), în care ne-am fi trăit destinul, nu am fi avut niciodată nevoie de mai mult decât ne-ar fi fost necesar. În aceste nevoi satisfăcute limitat, consumul zilnic sau periodic nu ar fi însemnat nicicând un pericol real pentru lumea noastră. Inteligența, care ne-a fost dată, dacă nu s-ar fi pătat în păcatul originar, ar fi fost în măsură să ne creeze o lume îmbrăcată în mod evident în lumina de care avem nevoie. În realitate, cu convingerea (falsă) a superiorității în suflet, comitem greșeli după greșeli, deoarece domeniul spre care ne orientăm cu imitațiile este altul decât cel divin. Încercând să creăm modele din noi înșine, creăm de fapt mici diavoli care ne conduc înspre întuneric. Fără pădure și fără conștiința pădurii, inteligența noastră se destramă către un viitor din ce în ce mai incert și într-o lume cu viața tot mai plăpândă. Ori, dorința de început a Creatorului a fost evident alta. „Creșteți și înmulțiți-vă!” a fost, de fapt, mai mult decât o dorință: a fost un ordin. Iar noi, pentru a-l îndeplini în modul impecabil în care ni se cere, avem nevoie nu numai de un prezent bun, ci și de un viitor sigur.
Continuitatea siguranței devine, așadar, un atribut al întregii umanități și al tuturor generațiilor. Misiunea de a menține în stare bună toți generatorii de viață ne revine tot nouă. Din cauză că gândirea noastră se desfășoară întotdeauna între bine și rău, influența păcatului având de fiecare dată, aparent și fals în același timp, o înfățișare mai plăcută este foarte important să ne deschidem ochii și sufletele suficient de mult, în așa fel încât să fim în măsură să descoperim unde stă adevărul. Și nu avem niciun drept în opțiuni să ne plasăm de partea răului, cu atât mai mult cu cât efectele acestuia se răsfrâng asupra celor apropiați și doar în mod indirect și asupra noastră. Alegând răul pentru pădure, punem în pericol nu atât viața noastră, cât viitorul copiilor noștri. Cu alte cuvinte, ne vom regăsi și noi printre cei care cheamă smeriți apocalipsa înainte de vreme. O apocalipsă care nu ar veni, probabil, niciodată dacă am găsi armonie în conviețuire cu pădurea și cu mediul nostru întreg de viață. Care trebuie în mod imperativ să fie și al generațiilor viitoare. Nimeni nu ne dă dreptul în a-l pune în pericol odată cu trecerea noastră. El trebuie să fie nealterat pentru că și generațiile care vin după noi au dreptul la a-și descoperi misiunea și la a o duce la îndeplinire în siguranță și cu certitudine. Doar în acest fel vom putea să fim constructori ai unei eternități demne de măreția Arhitectului și de planurile Lui de început.
Așadar, avem nevoie de viitor nu atât pentru noi, cât pentru cei care vin după noi. Purtând în suflete grija lui de dragul lor, în mod cert vom avea și grija noastră intactă. Fără generațiile viitoare și fără certitudinea lor, vom rămâne simple rămășițe ale unei cetăți care va deveni incapabilă să facă față timpului și cerințelor acestuia. Am fi Marea Creație învinsă de ea însăși, din interiorul ei, prin decadență, iresponsabilitate și lipsă de morală. Lumea aceasta, fără o parte din populațiile care îi aparțin, este ca un individ cu anumite organe amputate. Când nouă ne lipsește un deget de la o mână sau de la un picior, tragedia parcă nu este atât de mare. Ne obișnuim și începem să nu-i mai simțim lipsa degetului respectiv. Dar dacă, din anumite motive, unul din organele noastre vitale moare, murim și noi odată cu el. La fel se întâmplă și cu planeta noastră sau cu viața de pe planeta în care ne regăsim dacă, de pildă, pădurea dispare. Bolnavă fiind, mai există speranțe de vindecare, dacă tratamentul pe care îl administrăm este el însuși unul natural și responsabil. În caz contrar, sfârșitul va veni invariabil și o parte din Univers va deveni fără viitor. De aceea este nevoie să ne trezim din prostrația în care ne aflăm și în care ne complacem de prea multă vreme. Ca să descoperim cu mai multă ușurință rostul zilei de azi și calea către ziua de mâine.