Pentru cei obișnuiți să perceapă evenimentele la care nu au acces direct pornind de la cum le văd ceilalți, conținutul realității devine el însuși o irealitate de ordinul trei, accesibilă ușor, de aproape oriunde, dar cu alte simțuri, deja interpretată, ulterior reînțeleasă în nuanțe specific-personale, rezultatatele circumscriind o realitate atît de diferită de Realitatea însăși.
Comparînd ce înțelegi tu din presa internațională despre revolta tinerilor moldoveni de la Chișinău cu ce știi aflându-te deja în capitala Moldovei, trăind "pe propria spinare" evenimentul, poți constata capcana în care orice cititor de ziare cade zilnic, prin extensie, orice consumator de presă, dacă acesta nu are o elementară pregătire despre fenomenul jurnalistic. Dacă pornești de la premiza că Presa nu înlocuiește realitatea ci doar o face mai accesibilă, indiferent de suport, scurtînd distanțele dintre "găozarii" de la "fața locului" și președintele în exercițiu al României, atunci e posibil să nu uiți că ce afli e doar un aspect nu toată Realitatea. Poți înțelege mai ușor ideea că ce știu jurnaliștii e doar un aspect din ce știi tu. Sau invers. Nefiind ușor accesibile în absența comunicării, diferențele dintre ce știm fiecare confuzează. Nedumerirea creată de acest nou tip de obiectivitate multimedia, înțeleasă ca însumarea cît mai multor subiectivități este atît de anxiogenă încît cea mai frecvent întîlnită explicație a deformărilor de mesaj constatate ajunge să depindă de invocarea intenționalității, a unor teorii ale conspirației și manipulării efectuate programatic și conștient, pentru a fi susținute ideologii de tot felul, creîndu-se astfel stigmatul paranoiei atît de prolific conspiratorilor înșiși. Consumul unei astfel de realități informale epuizează resursele, fie prin blocaje ale discursului interior la nivelul instanțelor critice, fie prin acceptarea de facto a acesteia, sub impulsul credulității comode. Astfel sunt modificate vieți și decizii, opțiunile elementare în special. Rezultanții acestui mod de abandonare a scepticismului de adaptare, și al renunțării la sursele directe de informare sunt consumatorii pătimași, care plătesc pentru acest viciu cu pierderea încrederii la orice nivel al interacțiunii, la cel mai mic semn că informațiile înghițite pe nemestecate ar putea fi și false, ori incomplete; ei își intrețin singuri dependența de consum prin înlocuirea explorării directe a unui teritoriu cu acceptarea de facto a hărților depre acest teritoriu, prin abandonarea cronofagelor rațiuni de tip critic cu spectatorismul criticist al cantității, de bistro; acești oameni devin consumiști și încurajează spectatorismul, cultivînd lipsa de acțiune și confundînd agitația cu acțiunea.
Consumiștii sunt victimele unui curent industrial ce a difuzat în toate activitățile societății, un mod de viață indus la limita trebuințelor bazale, încă de acum doua secole, odată cu apariția produselor de serie mare, produse a caror viață durează între banda rulantă a fabricilor și coșul de gunoi al cumpărătorilor; mai mult, mai repede și mai accesibil, pentru un nivel de trai mai ridicat, confort, pentru timp liber într-o lume din ce in ce mai grăbită să producă. Producția în sine a născut lozinci publicitare, propaganda și o cultură extinsă menită să încurajeze, să stimuleze, să formeze artificial gusturi, să dea senzația diversității, uniformizînd; odată formate noi trebuințe și “gusturi”, supraconsumul ar fi trebuit să fie cheia afacerilor de succes.
Asistăm în prezent la o criză a consumului, extinsă și în presă, goana după senzaționalul care mai vinde un exemplar degenerînd în hărțuire emoțională. Contribuim din plin la prăbușirea economiei bazate pe supraproductie, prin chiar viciile noastre transformate în aptitudini. Rămînem apt prizonierii acelorași tendințe, de a cumpăra “timp liber” și “confort”, epuizîndu-ne de fapt resursele, împrăștiindu-ne timpul liber în mii de direcții, alegînd libertinajul în locul libertății, ceea ce duce de fapt la blocaje personale, la crize existențiale, la producerea unor seisme economice menite să scuture piața de nedoriți, la ruperea lanțului; rămași fără cumpărători, producătorii își caută altă tarabă, o altă piață, un vad mai bun sau pur și simplu dispar.
Încurajată să consume, prin virtualizarea resurselor, piața s-a consumat pe sine. Intrăm într-un timp post-consumist, timp care argumenteaza apariția unor subculturi specifice.
În Romania iarba e încă verde, nu E211, vaca maro dă lapte alb , nu iaurt cu ciocolata sau budincă. Grație unui mediu de afaceri împovărat de bășcălie, atipic consumismului apolinic occidental, mai marii noștri economi îmbrăcați în afaceriști ce-și doresc succesul atît de mult încît ajung să-l mimeze, lasă cu gura căscată pe oricine cînd își permit cîte-un safari prin turmele de mistreți autohtoni, cînd hrănesc ursul la tomberon cu toblerone, cînd fac semn cu mîna și dispar păduri, cînd pozează în donjuani prin revistuțe pentru femei singure, sau cînd vînzătorul de iaurt al neamului o ia pe coajă de la însăși justiția pe care atîta amar de vreme a hrănit-o. Poți decima oricît, fura de oriunde, poți găsi loc pe piață și cumpărători mai ușor de prostit, aproape pentru orice produs. Gaura temporală lăsată de comuniști în mentalitățile de piață ale romînilor, se poate umple cu orice. Important e să dea senzația că e mare, serios, valoros acest “ceva”. Post-modernismul mai este încă un fetiș cultural gata să încingă spiritele creatorilor în orice dispută, la universitate, în parc, acasă sau la librarie. Noi post-uim într-una, dintr-o dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată tăcînd, picior de plai peste picior. Ne place întotdeauna restul, adorăm continuările, prelungirile, ceea ce urmează.
Fiind consecvenții inovațiilor și renovărilor, mai puțin ai creativității manifeste, se pare că nu înțelegem de ce preluînd mereu epuizăm, consumăm, vrem mai mult din ceea ce nu se mai poate avea, negîndu-ne specificul, românismul, ca și cînd ne-am teme să mai fim noi înșine, ca și cînd am da mereu seamă. Acum, pe praful ăsta, drept pildă, o bună parte a nației așteaptă. Așteaptă cu nerăbdare post-consumismul. Așa cum îl văd ceilalți.