III. Reducții fenomenologice în Bacovia. Sfârșitul continuu

Citatele din A. Camus, Jürgen Habermas, Marshal McLuhan, Gaston Bachelard, P. Valéry, E. A. Poe, A. Rimbaud, e.e. cummings ori alte argumentări, îndeosebi filosofice și psihanalitice, din cartea Bacovia. Sfârșitul continuu publicată de Ion Caraion în 1977 se înscriu printre cele dintâi contribuții interpretative, care conferă exegezei literare românești o indiscutabilă modernitate. De exemplu, într-un limbaj elevat, perfect sincronizat teoretizărilor apusene de ultimă oră, Caraion surprinde în versul bacovian « Umbra mea se adâncește-n cartiere democrate » din poezia ”Plumb de iarnă” dramatismul vieții și operei unui mare scriitor român: « Omul circulă în contul negativului său, depersonalizat, ireal, se reformulează ca umbră, ca proiecție a unei entități disparente, e propria lui aparență, diferit parcă prin anamneză, exercitând un fel de putere nedelegată » 40). Pentru ca imediat să descrie o conștiință a damnării în propriile automatisme ale vieții, care-i dădeau revelații acestui poet simbolist. Ion Caraion configurează sisificul « sfârșit continuu » printr-o analiză fenomenologică mai degrabă existențialistă, știind că pornirile negative ale inconștientului pot fi convertite compensatoriu în viziuni de-o mare autenticitate: « Și de la această umbră care, după ce că e doar umbră, se mai și adâncește, pasul din urmă, al întoarcerii în fenomenologia cavităților, însă într-o cavitate inospitalieră, perfect izolată și de oameni și de memorie, nu mai are importanță ca efort ». 41)
Mulți dintre cititorii sau criticii care au răsfoit volumul la apariție, în vara anului 1977, au dedus faptul că Ion Caraion îl scrisese c-o sfâșiere a inimii, dublată de-o revoltă intelectuală. În numărul comemorativ despre Ion Caraion din Caiete critice criticul Răzvan Voncu nu-l putea considera pe Bacovia drept precursor al existențialismului literar, nici anticipator al textualismului 42), ci folosește cuvintele « existențialist », « texistență », « fenomenologic »: « Există, în Bacovia. Sfârșitul continuu, un acut sentiment al limitei. Al limitei existențiale și al limitei scriiturii. Firește, se poate invoca drept explicație argumentul biografic, cu suficientă pertinență (existența interpretului a stat, cu excepția unor scurte intervale, sub semnul limitei, exact ca și existența subiectului interpretării), dar cred că mult mai aproape de adevăr este argumentul identității structurale dintre texistențe. Între descrierea poeticii (și poieticii) bacoviene și cele ale “generației pierdute” (mă refer, în special la Constant Tonegaru, D. Stelaru și Ion Caraion însuși, Geo Dumitrescu având mai adânc încrustată pecetea revoltei nu tocmai bacoviene) este o identitate structurală frapantă, ceea ce îl ispitește pe critic să practice un discurs fenomenologic » 43). Și Karl Jaspers credea că fenomenele existențiale precum pasiunea, moartea, accidentalul, culpa, bolile fizice sau mintale, îndoiala și disperarea aparțin ființei subiective, cea care-i o caracteristică a ego-ului fenomenologic, iar acolo unde obiectivitatea științifică își recunoaște limitele, doar filosofia existențialistă jaspersiană le poate înfățișa. Să fi fost vorba în timpul elaborării lucrării Bacovia. Sfârșitul continuu despre contaminarea imaginației de ordin artistic a lui Ion Caraion dinspre bizareriile vieții creatoare ale lui Bacovia (alias George Vasiliu)? Nicidecum. Ar fi eronat să exagerăm aici modul implicării sensibilității poetice a autorului cărții – unii adversari ai lui Caraion din lumea criticii reproșându-i pierderea obiectivității, sau calmității comentariilor, recomandate oricărui cercetător literar. Dimpotrivă, meditația critică a lui Ion Caraion pleacă de la psihologie, de la psihanaliză și abordează estetic ideile filozofiei lui Karl Jaspers, insistând și asupra situațiilor-limită care pot revela existența unei personalități: « își ia ca punct de plecare existența umană, pe scurt: un mod existențial de a filosofa » 44). Gadamer preciza că « Jaspers dezvoltă într-o interpretare originală o tipologizare a atitudinilor umane fundamentale și a imaginilor despre lume. » 45).
Răzvan Voncu duce identificarea fenomenologică dintre texistența lui Bacovia și cea a lui Ion Caraion prea departe. Vom sesiza o eroare, chiar de ordin filosofic, la R. Voncu printr-o afirmație ce se dorește a fi reducția fenomenologică dintre două cogitatum-uri: « Am amintit de identificarea structurală între poetica bacoviană și cea a ‘generației pierdute’. Caraion spune: ”A scrie despre Bacovia înseamnă a scrie despre dureri, modestie, injustiție, complexe și obsesii” (p. 153). Minus complexele, ne aflăm în fața rețetei poeziei generației ’41, al cărei maestro este, nu Arghezi (cel din Flori de mucigai și Baroane), ci ‘cloroticul’, ‘ftizicul’, ‘decadentul’ Bacovia. » 46). Nu putem fi de acord nici cu « turnura autoreferențială » pe care R. Voncu ar depista-o în Bacovia. Sfârșitul continuu, vrând să compare poetica postavangardistă a tinerilor albatrosiști, îndeosebi cea a primului Ion Caraion, cu poetica bacoviană (« Între paginile 177 și 181 ale cărții întâlnim o autentică profesiune de credință […] ». La fel de falsă este și ipoteza lui Voncu despre rezultatul pe care l-ar obține el din rațiunile lecturii « sincronice » a « osaturii poeticii bacoviene » – anume că interpretarea operei marelui poet simbolist de către Ion Caraion s-ar reduce, tot fenomenologic, la o lectură de grad secund a propriilor creații: « Există și o autoreferențialitate stilistică în discursul interpretativ al lui Caraion. Care este șocant, teatral, incisiv, spectaculos, agresiv, provocând în permanență conștiința pozițională a cititorului » 47). Ar fi fost absurd, spunem noi, ca autorul monografiei Bacovia. Sfârșitul continuu să practice, la modul megalomanic, un discurs pro domo și chiar de acest risc enorm Ion Caraion se ferește dintru început, ca să nu fie acuzat de subiectivism critic sau de epigonism literar.
Eseistica literară a lui Ion Caraion nu trebuie confundată niciodată cu eseistica sa critică. Un argument al funcționării unei dihotomii dintre creațiile sale eseistico-diaristice (Jurnal I, II, III – Ultima bolgie, interviurile din exil Insectele tovarășului Hitler sau Tristețe și cărți 48)) și volumele sale de eseuri critice ar fi că acestea din urmă nu au deloc pasaje subiective. De exemplu investigarea cazului Bacovia (cazul dictatului operei bacoviene asupra vieții lui), deseori psihanalitică, nu putea ignora condițiile ce i-au favorizat o patologică, dar controlată creativitate. Nu gândim acest procesual act de receptare din partea lui Ion Caraion a mesajului bacovian în termenii metafizicii critice a lui Nicolai Hatmann – « Relația de cunoaștere constă în faptul că cel ce cunoaște depășește sfera subiectivă (o transcende) și cuprinde obiectul. » 49). Am putea să ne păcălim ușor preluând și noi un clișeu deseori folosit după 1977 în critica românească – cel despre reminiscențele bacoviene din întreaga creație poetică a lui Ion Caraion, dat fiind faptul că el n-a realizat niciun fel de sinteză modernistă dintre Arghezi și Bacovia – cum pretind și autorii Dicționarului esențial al scriitorilor români din 2000 50). Poetul Bacăului, cel autoexilat de-a lungul vieții între “zidurile moarte”, de “cimitir” ale provinciei, reprezenta cazul tipic, interesant al longevității unei alienări psihice, compesată însă de creșterea operei prin însăși nimicirea sinelui auctorial. Alăturarea imediată pe care-au speculat-o criticii de seamă (începând cu Gr. Grigurcu) între operele lirice ale lui Caraion și Bacovia este o greșeală, după cum dovedesc propriile lor destine, comportamentele și aspirațiile cu totul diferite. Pretextul scrierii unei monografii despre viața și opera lui Bacovia nu este atât de simplu, ci mult mai complex, după cum vom vedea ducând lectura cărții înspre paginile simili-aforistice sau de jurnal de creație (totuși critico-monografic) ale celor trei capitole finale.
Sunt, dimpotrivă, foarte solide motivele pentru care Ion Caraion – poet, publicist și eseist de frunte al generației “Albatros” – își alesese din timp, cu mult înainte de anul publicării Sfârșitului continuu, un alt model de scriitor, tot de talia lui Bacovia: Tudor Arghezi, nașul său într-ale gazetăriei. Obiectivul central atins în scrierea de către Caraion a unei cărți de referință despre G. Bacovia îl constituia monografierea critică la un nivel superior a operelor celor patru mari poeți moderniști români: T. Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu și L. Blaga. Merite indiscutabile la realizarea acestui proiect cultural, (ce urmărea și omologarea lor treptată pe plan universal) revin și criticilor N. Balotă cu Opera lui Tudor Arghezi (1979), M. Mincu cu Ion Barbu – eseu despre textualizarea poetică (1981) – continuat cu alte monografii, sau G. Gană cu Opera literară a lui Lucian Blaga (1976).
Patima artistică (a scrisului, a obsesiei repetițiilor la vioară, a desenării pe manuscrise) precum și un soi benign de revoltă intelectuală, ce-l marcau incurabil pe melancolicul-flegmatic George Bacovia i-au trezit atenția lui Ion Caraion. Utilizarea artificiului liric este considerată a fi un abil joc de perspicacitate prin care Bacovia voia să ducă în eroare pe unii cititori. Este o retorică abia ghicită, sau mai degrabă o simplă pornire hirsută în gâtuirea rapidă a dulcegăriilor tradiționaliste, dacă citim cu atenție unele descrieri bacoviene de parcuri, sau ale suburbiei Bacăului, de unde începeau câmpii și dealuri. Reluarea de către Bacovia, în strofe întregi, a unor imagini, sonorități din Eminescu, Laforgue, Rimbaud, Baudelaire etc. dovedea clar că un criteriu luat în seamă de către Ion Caraion a fost și cel al intertextualității, ce-l face pe Bacovia foarte competitiv, sincronizat deplin 51) cu marile nume ale poeziei mondiale, fiind citați în carte nu doar poeții simboliștii, ci și avangardiștii (ca Marinetti, André Breton), expresioniștii, Alexander Bloch, Georg Trakl etc.
Ion Caraion, din pricina suportării de către el a celei de-a doua detenții politice, se îmbolnăvise de hepatită și alte grave afecțiuni (de plămâni) – dar nu depășește contextul impersonal al discuției critice despre ultimul mare poet simbolist, deși ni se pare deseori a trimite și spre existența lui civică. Când apar teoretizări generale despre poezie, este posibilă perceperea lor în strânsă corelație a activității sale de poet postbelic cu toată zestrea culturală care i-a fost oferită de către primii scriitorii moderniști. Daniela Zeca este autoarea unui foarte reușit articol din același număr din 1996 al “Caietelor critice”, la rubrica de “exegeză și confesiune” despre Ion Caraion. În articolul ei, intitulat paradoxal “George Bacovia despre Ion Caraion” explică din primele rânduri: « Nu întâmplător am inversat actanții: fiindcă e drept, Ion Caraion rămâne acela care a schimbat ierarhiile în bibliografia critică a poetului nevrozelor, printr-o exegeză reprezentativă – Bacovia. Sfârșitul continuu (1977), însă de această dată autorul ‘descifrat’, Bacovia, face mărturisirea despre interpretul său. E la mijloc o formulă foarte originală de comentariu simpatetic, care nu se integrează neapărat în maniera liniară a vocii de sub mască (exegetul Caraion vorbind despre sine prin Bacovia) cât în procedeul modern, al unei strategii de cooperare intertextuală: interpret și interpretat într-un schimb eficient de coduri, asupra aceluiași discurs poetic, cel bacovian. Căci Ion Caraion ‘denunță’ de la un punct încolo poezia bacoviană, folosindu-se de instrumentele ei. » 52).
Ultimele capitole, cele două mici jurnale ale scrierii Sfârșitului continuu cuprind inserții metatextuale, reproblematizări ale întregului studiu: “Câteodată Bacovia te ispitește să crezi că nu e totuși un poet atât de depresiv, cum pare la prima vedere. Multe din lamentările lui nu-s decât simple măști artistice, foarte rafinate unele, al căror scop final vizează obținerea emoției; însă dincolo de oftări, suspine, lacrime și de obsesiile morții, simbolurile lui, temele lui, personajele (“Et si un personage n’est pas une tentation, qu’est-il?” – André Breton) sale au și multe supape, merg și spre deschiderea ori sensul altor ferestre.” 53) Însuși Ion Caraion sondase în închisori, în minele Maramureșului și la Canal toate nișele abisale ale imaginarului bacovian, cunoscând empatic faptul că poate conta foarte mult încercarea de a-ți asuma constant, până și-n condiții claustrofobe, cunoașterea lumii prin artă.
Autorul acestei monografii, nu are nevoie să citeze prea mult din studiile anterioare despre Bacovia, scrise de Călinescu (capitolul din “Istoria literaturii” sale), Tudor Vianu (Scriitori români, vol. III), Svetlana Paleologu Matta, Adriana Bittel sau alți critici anteriori. În articolul “Bacovia citit de Ion Caraion” un alt exeget al eseisticii sale, Alunița Cofan scoate în evidență maturitatea discursului interpretativ din cartea Bacovia. Sfârșitul continuu: « Între teza călinesciană ce susține că valoarea poeziei lui Bacovia constă în artificiul ei și teza lovinesciană – aceea a naturaleței, opinia lui Caraion împacă extremele sau, mai bine spus, mediază două sisteme critice contradictorii, deși, nemărturisit, nu acesta este țelul său, ci mai curând de a combate exegezele obsesive ce băteau apa-n piuă pe ideea ”sinistrății” poeziei bacoviene. » 54).

Note

40 I. Caraion, Bacovia. Sfârșitul continuu, editura Cartea Românească, București, 1977, p. 294;

41 Ibidem, p. 295;

42 v. M. Mincu, Textualism și autenticitate, Editura Pontica, Constanța, 1993;

43 R. Voncu, art. “Un discurs despre Text ca amânare a morții”, în “Caiete critice”, nr. 1-2/ 1996, p. 101, continuând: “Primele 17, asupra cărora Ion Caraion revine o dată și încă o dată, sunt o monadă generativă, în egală măsură inventar, tezaur, și cheie a labirintului poetic.”;

44 Jaspers, K., Psychologie der Weltanschauungen, Berlin, 1919. Berlin/ Heidelberg/ New York, 1971, p. 419;

45 Gadamer, H.-G., Philosophische Lehrjahre, Frankfurt, 1977, p. 202;

46 R. Voncu, art. cit., p. 102;

47 Ibidem, p. 102;

48 I. Caraion, Tristețe și cărți, editura Fundației Culturale Române, București, 1995, v. Fl. Mihăilescu, art. ”Experiențe, revolte, lecturI” în ”Caiete critice”, nr. 1-2, 1996, p. 107: “volumul Tristețe și cărți nu reprezintă numai un răscolitor remember, dar și o prezență încă vie și provocatoare, care îi deranjează inevitabil pe unii, îi răzbună cu demnitate pe alții și îi îndeamnă pe toți la reflexive. Nimeni nu poate fi indiferent la vorbele poetului, cum nici poetul n-a trecut indiferent pe lângă nimeni. Opera lui Ion Caraion este dintre acelea, mult mai rare și deci mai prețioase, care zdruncină tipare, locuri comune, habitudini și prejudecăți, morale, intelectuale, sentimentale și, mai presus de toate, existențiale. Pentru că, mai presus de toate, o atare operă este expresia conștiinței dureros de tragice a propriilor ei experiențe și revolte și lecturi. ».

49 N. Hartmann, Grundzüge einer Methapysik der Erkenntnis, Berlin/ Leipzig, 1921; Berlin, 1965, apud Filosofia în secolul XX (coordonatori Anton Hügli și Poul Lübcke) vol. I, editura All Educational, București 2003, p. 114;

50 v. M. Papahagi, A. Sasu, M. Zaciu, Dicționar esențial al scriitorilor români, editura Albatros, București, 2000;

51 v. M. Mincu, Poeticitate românească postbelică, Editura Pontica, Constanța, 2000;

52 D. Zeca, art. “George Bacovia despre Ion Caraion”, în rev. “Caiete critice”, nr. 1-2/ 1996, p. 103;

53 I. Caraion, op. cit., p. 416;

54 A. Cofan, art. “Bacovia citit de Caraion”, rev. “Caiete critice”, nr. 1-2/ 1996, p. 105;