Mai mult nici că puteam zice despre dumnealui, care mi-a fost ca un frate și m-a ținut în palmă sa precum o mamă un pui flămând.
Toate se petreceau pe când eram copil și abia deschideam ochi către lumea ce avea să-mi facă tot timpul rău. Batjocorit și scuipat , mă întorceam acasă cu lacrimi în ochi și nu puteam pricepe de ce un om bun, normal, poate fi tratat astfel. Familia mă mângâia cum putea ea mai bine, dar ce folos dacă eu nu puteam să iau poziția soldatului în fața lumii. Eu eram acela care trebuia să caut greșeala, iar dacă puteam să o îndrept, pentru că asta trebuia să o fac mai cu seamă, măcar pentru cei dragi.
Zornăitul lanțurilor îmi era prezent în urechi tot timpul, ce mai eram încătușat în propria mea ființă. Nu puteam să ies și pace; ceva mă ținea acolo, nu-mi permitea lumina ce parte-mi era vieții care s-a zămislit în mine. Nimic nu putea să mă miște atât de tare, încât să mă trezească, intram în realitatea atât de nudă cea care ne mângâie și ne ajută totodată să luăm legătura cu viața.
Am simțit vibrația ce venea spre mine. O mână mi-a atins însuși sufletul prins într-o mantie neagră, de care nu puteam să scap și mă ținea sub control în clipele mele slabe. M-am întors să-i văd chipul, dar o lumină puternică
m-a orbit și n-am avut încotro a trebuit să mă feresc, mi-am pus mâna la ochi și lumina a dispărut, iar odată cu ea și brațul ce-mi dădea atâta încredere. Am luat mâna de la ochi, dar era prea târziu, plecase la fel cum venise, mica gaură din mantia neagră se acoperea calicește la loc. Doar o scânteie a mai rămas și am prins-o în palmă cu gând să nu-i dau drumul așa ușor, mă gândeam la întoarcerea acelei mâini și atunci, eu eram cel care îi arătam că am păstrat puținul ce mi-a rămas de la ea.
Pentru un timp am uitat cu toată nonșalanța, de acea întâmplare, dar am păstrat cu sfințenie acea scânteie, până într-o zi, când ceva m-a prins hotărât și nu a mai vrut să-mi dea drumul. Eu i-am arătat scânteia, sperând să mai slăbească, dar nimic… a pus mai multe peste ea și m-a strâns mai tare. Din acea zi am înțeles că nimic nu-i mai poate întoarce intențiile ce le are asupra mea și am acceptat să luptăm împotriva mantiei negre împreună.
Extrem de greu, de cele mai multe ori dezertam ca un copil și dădeam să plec, tot eu supărat de cele întâmplate. Și dacă ar fi fost numai atât, dar în clipele de odihnă a luminii, întunecata mantie ocupa de două ori lupta pe o zi.
Nopțile erau un coșmar, preferam să lupt în continuare decât să dau liber rudelor mantiei să se desfășoare. Serveam ideilor luminate și mă bucuram de clipele de liniște pentru că am putut începe o asemenea luptă. Dimineața, eram atât de obosit, de parcă luptasem sau poate e prea puțin spus pentru că într-adevăr o făceam cu toată ființa mea.
Eram judecat și trebuia să mă supun, ideea era cât voi mai putea să rezist, armele mele erau pe terminate și treaba abia dacă ajunsese la jumătatea drumului. Atunci am cerut brațului protector să mă ajute, dar de data aceasta mai hotărât, eram gat să risc cu tot ce aveam pentru a învinge.
Soluția nu era tocmai ușoară, doar că trebuia să arunc restul mantiei pentru totdeauna și s-o îngrop adânc. La început m-am temut, nesiguranța a apărut la mijlocul drumului, de-acum nu mai era decât o singură cale ce m-ar fi putut ajuta, dar o frică puternică m-a încercat, oare cum mă voi descurca cu noul, cu lumina, deși mantia nu era cu totul plecată, deja îi simțeam lipsa, mă frământam fără nici un rezultat, parcă nu mai eram eu, deja devenisem un alt om, cu toate că aveam doar jumătate de chip luminat, mă gândeam că-mi v-a fi de folos și cealaltă parte neagră.
Mâna firavă care până atunci doar m-a mângâiat se întării deodată asupra mea, cerându-mi să mă hotărăsc. Știam foarte bine că o combinație nu putea avea loc sub nici o formă, deșii… mi-ar fi convenit. Viața dinaite o cunoșteam foarte bine, pe dată m-am hotărât să arunc mantia neagră, noul m-a cucerit, sunt mulțumit.