Este ciudat că, abia după 125 de ani, ne punem întrebarea dacă, în 28 iunie 1883, Eminescu a fost arestat pentru vreun delict comis sau internat din cauza unei boli de care suferea. Avem la dispoziție sute de documente care pot lămuri această problemă, astfel încît trebuie să știm, odată pentru totdeauna, ce a fost Eminescu: un geniu nefericit, răpus de o boală nemiloasă, sau un martir, asasinat de un complot ucigaș.
În cazul lui Eminescu, complotul care a pus la cale scoaterea sa din viața publică s-a dovedit a fi precursorul metodei staliniste, prin care internarea în spitalul de nebuni devenea pedeapsă penală pentru cineva care uneltea împotriva statului, folosindu-se de libertatea de exprimare. Era metoda ideală pentru un scriitor sau gazetar care trebuia „potolit”: să-l internezi într-un ospiciu și să spui societății: „nu-l luați în seamă, e nebun și nu știe ce scrie”.
În fond, ce făcuse Eminescu în acea zi? Ca să folosim un termen mai actual, tulburase liniștea publică în două rînduri: mai întîi acasă la Slavici, cînd se certase, probabil, cu soția acestuia și apoi la Capșa, cînd scosese pistolul și țipa în restaurant. Pentru astfel de fapte, un individ era ridicat de poliție, dus la secție și amendat cu o sumă usturătoare ca să se învețe minte. O astfel de soluție nu rezolva însă problema cu care fusese însărcinat Maiorescu, și anume „să-l potolească pe Eminescu”, după cum îi ceruse P. P. Carp, ministrul României pe lîngă guvernul austro-ungar, și era plină de riscuri. Eminescu era cel mai important lider de opinie al vremii, iar arestarea sa, fie și pentru cîteva ore, ar fi aruncat în aer toată clasa politică și ar fi generat complicații pe care nimeni nu le mai putea stăpîni.
Ne amintim că, exact în acea zi, Eminescu publicase articolul „Pentru libertatea presei și a gazetarului”, un rechizitoriu extrem de dur la adresa guvernului, care suprimase un ziar și îl expulzase pe patronul acestuia. Să recitim finalul articolului: „credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie. Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și cea deja câștigată în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa” (D 1). Eminescu se aștepta, așadar, ca închiderea ziarului „L’Independence roumaine” și expulzarea lui Galli să nu fie decît începutul unei acțiuni a guvernului împotriva liderilor de opinie. Eminescu, ca lider de opinie al opoziției, n-avea de unde să știe că lovitura avea să fie pentru el, nu o răzbunare a guvernului, ci un complot pus la cale de ai lui: pe de o parte Maiorescu, important politician din opoziția conservatoare, pe de alta Simțion, Ocășanu și Siderescu, colegii săi de la Societatea „Carpații”, cărora li se va adăuga Ventura, un gazetar care lucra exact la ziarul căruia îi luase apărarea în articolul din acea zi! Guvernul n-ar fi îndrăznit în ruptul capului să încerce anihilarea lui Eminescu cu forța, căci a doua zi ar fi fost obligat să-și dea demisia. Din nefericire, el, care a fost solidar chiar și cu adversarii aflați în dificultate, a fost lovit pe la spate de ai lui și părăsit de toată lumea.
Dacă aventura arestării lui Eminescu era prea riscantă, nici varianta scoaterii din viața publică, sub motivul nebuniei, nu era o treabă simplă. Un om normal, care suferă din senin o cădere psihică sau chiar are un acces de nebunie, nu e aruncat într-un ospiciu și supus direct unui tratament dur care să-i potolească eventualele crize. Omul este dus la un doctor, consultat în vederea stabilirii unui diagnostic, iar dacă situația este mai complicată este pus sub supravegherea familiei sau internat pentru investigații mai ample și doar atunci cînd toate eforturile se dovedesc a fi zadarnice, cînd nu mai este nimic de făcut, este dus la ospiciu și niciodată nu rămîne definitiv acolo. Oricînd, cineva din familie îl poate lua acasă, căci, oricît de gravă ar fi, nebunia nu este, totuși, altceva decît o boală.
Ce făcuse Eminescu atît de grav în acea zi, încît să fie luat de poliție în cămașa de forță, zvîrlit gol-pușcă într-o căruță și închis în spitalul de nebuni, fără ca măcar familia lui să fie anunțată? Să presupunem iarăși – pentru a cîta oară? – că poveștile inventate pentru a justifica nebunia lui Eminescu sînt reale. Observăm că în toate momentele zilei de 28 iunie 1883, cînd este invocată criza de nebunie, sînt în preajmă oameni foarte apropiați de Eminescu, de la care ne-am fi așteptat să fie măcar mai înțelegători. Ecaterina Slavici era soția lui Ioan Slavici, unul dintre cei mai buni prieteni, la care chiar locuia cu chirie. După o simplă ceartă, pe care nimeni n-a confirmat-o, ea îl roagă pe Maiorescu, la ora 6, dimineața, s-o scape de Eminescu, care ar fi înnebunit. Titu Maiorescu era cea mai respectată persoană din anturajul marelui poet și gazetar, iar posteritatea sa n-ar fi fost nici pe departe cea pe care o știm azi dacă n-ar fi avut o relație specială cu Eminescu. Fără să-l vadă, fără să știe în ce stare se află, Maiorescu era la ora 8, împreună cu Simțion, la dr. Șuțu pentru a-l interna la spitalul de nebuni, dîndu-i indicația de a-l lua cu forța cînd va ajunge la Societatea „Carpații” (D 7). Grigore Ventura era coleg de breaslă cu Eminescu și ar fi putut să țină cont măcar că, exact în acea zi, gazetarul de la „Timpul” sărise în apărarea redacției și a patronului său de la ziarul „L’Independence roumaine”. El este cel care l-a încuiat pe Eminescu în baie, la Mitrașevschi, chemîndu-i apoi pe cei care aveau misiunea de a-l duce la ospiciu (D 31). Simțion, Ocășanu și Siderescu erau colegi ai poetului la Societatea „Carpații”, unde militau împreună pentru întreținerea sentimentului național în Transilvania. Tocmai ei trei au pus în practică cea mai dură parte a scenariului care urmărea distrugerea umilitoare a lui Eminescu (D 26). Toți îi erau prieteni sau măcar apropiați. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să găsească alte soluții pentru a-l ajuta pe Eminescu să depășească momentele grele prin care se spune că trecea. Ei au preferat să-l hăituiască în acea zi, ca nu cumva să rătăcească drumul spre spitalul de nebuni! Ca într-un adevărat ritual de pedepsire. Singură, această variantă a nebuniei declanșată spontan, nu ar fi avut mai mulți sorți de izbîndă să inducă opiniei publice ideea că internarea pe termen lung într-un ospiciu era inevitabilă. A reușit, totuși, pentru că a beneficiat de un lung șir de complicități.
Ca și arestarea sau exilarea, varianta nebuniei implica riscuri imense în cazul în care popularitatea lui Eminescu i-ar fi făcut pe mulți să pună întrebări incomode, care ar fi putut duce la compromiterea complotului și demascarea complotiștilor. Sigur că astăzi, după 125 de ani, o anchetă asupra evenimentelor de atunci nu reprezintă decît o tentativă de restabilire a adevărului în ceea ce privește viața unui om la care se raportează întreaga cultură românească. Atunci, însă, o scormonire în măruntaiele unei astfel de acțiuni putea să arunce în aer întreaga clasă politică. De aceea, s-a decis punerea în practică a unui scenariu care să combine cele două variante într-o nebunie, ale cărei crize să ducă și la comiterea unor fapte antisociale. Poate că nu întîmplător, în cele trei momente invocate ca fiind argumentele unei nebunii violente, erau de față trei femei, adică persoane ce putea trece ca fiind lipsite de apărare: doamna Slavici (care cere ajutorul lui Maiorescu), doamna Capșa (care cere ajutorul lui Ventura) și doamna Mitrașevschi (care cere ajutorul poliției). Eminescu trebuia să fie, cu alte cuvinte, un pericol public, pe care autoritățile sînt obligate să-l izoleze de societate! Acesta este, în opinia noastră, adevăratul cod al acțiunii din 28 iunie 1883, care urmărea scoaterea din viața publică a lui Mihai Eminescu.
În rest, nu era nevoie decît de o bună dezinformare, cu ajutorul căreia opinia publică să fie trimisă pe o pistă falsă. În cazul lui Eminescu, planul a funcționat perfect: la cîteva luni de la arestarea sau internarea lui în ospiciu, s-a editat primul său volum de versuri și, în locul unor acțiuni de protest față de arestarea unui ziarist, societatea l-a deplîns pe poetul lovit de boală și s-a implicat în acțiuni de caritate pentru a-l ajuta. Ziaristul pedepsit era uitat și înlocuit de poetul de geniu, un personaj mult mai potrivit pentru nașterea unei legende. În acest fel, complotiștii, în loc să fie trași la răspundere, atunci sau în viitor, au fost adulați de toată lumea ca fiind, nu-i așa?, cei ce au încercat să-l salveze pe Eminescu. Graba de a trece poezia lui Eminescu pe prim plan, în defavoarea gazetăriei (mult mai cunoscută, la acea vreme, publicului larg), îi aparține lui Maiorescu. Acesta fusese, de altfel, și scopul complotului, de a-l scoate din circuit pe ziaristul incomod de la „Timpul”. Nicolae Petrașcu, un apropiat al lui Maiorescu, a intuit acest lucru într-un text publicat în 1934: „Noi credem că Maiorescu voind să înalțe pe Eminescu, îl micșorează, dacă nu-l denaturează, făcînd din el o ficțiune abstractă” (D 81). În acest fel, toată opera lui Eminescu a fost văduvită cîteva decenii de necesarele exegeze care însoțesc marile creații.
Complotul din 28 iunie 1883, pentru anihilarea gazetarului Mihai Eminescu, ar putea ocupa un loc important într-o istorie a comploturilor reușite. În definiția acestei noțiuni se cere ca secretul operațiunii să dureze măcar atîte timp cît participanții sînt în viață și, din acest punct de vedere, Maiorescu și ceilalți s-ar putea lăuda cu isprava lor. Însă, mai devreme sau mai tîrziu, apar documente, mărturii sau memorii care scot la iveală ilegalitatea unor acțiuni, interesele unor participanți de a ascunde probele, scopul pe care l-au avut anumite grupuri ca evenimentele să aibă un anumit curs, etc. Nici complotul din 28 iunie 1883 nu scapă de aceste reguli și iată că azi sîntem în măsură să demontăm resorturile care au ținut ferecate secretele sale.
Chiar dacă arestarea și internarea forțată a lui Eminescu s-au făcut relativ ușor, trebuiau îndeplinite niște proceduri legale. Și atunci, ca și azi, un om putea fi reținut, în cazul comiterii unor fapte antisociale, o perioadă limitată, după care, la cererea procurorului, o instanță judecătorească decidea arestarea inculpatului. În cazul internării într-un ospiciu, împotriva voinței persoanei respective, era nevoie fie de acordul unui membru al familiei, după certificarea unei boli de către o comisie medicală de specialitate, fie, de asemenea, de o hotărîre judecătorească. În cazul lui Eminescu știm că nici una dintre aceste proceduri nu a fost îndeplinită! Chiar în Procesul-verbal, încheiat la Mitrașevschi, comisarul Nicolescu scrie: „Numitul Eminescu, are familia la Botoșani. Vom dispune să fie încunonștințați” (D 26), dar acest lucru nu s-a făcut. Și asta pentru că Maiorescu a semnat un document, la spitalul dr. Șuțu, în locul familiei Eminescu, ca și cînd aceasta nu ar fi existat! Știm acest lucru din scrisoarea Clarei Maiorescu, soția lui Titu, care-i scrie Emiliei Humpel, sora acestuia: “Cum însă Eminescu e înscris de Titus, doctorul nu-l liberează decât după declarația acestuia. Natural că aceasta nu se poate întâmpla, decât la cererea tatălui, acesta însă n'a scris nimănui aici” (D 34). Scrisoarea este trimisă în mod cert după 12 august, căci ea conține cîteva amănunte despre starea lui Eminescu, comunicate de Simțion în scrisoarea trimisă lui Maiorescu în această zi (D 32). Simțion fusese cu o seară înainte, împreună cu cîțiva prieteni, la spitalul „Caritatea” și, din destăinuirile unora dintre ei, sau din puținele știri apărute în presă, Matei Eminovici află că Eminescu se află la un ospiciu și încearcă să afle ce s-a întîmplat. Auzind că fratele său a fost dus la spital de către poliție, Matei vorbește cu comisarul Nicolescu, cel care l-a ridicat din Baia Mitrașevschi, și îi trimite lui Maiorescu o scrisoare în data de 18 iulie 1883, în care îi spune: ” Sunt informat de la D-nul Căță-Niculescu, că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeți-mi urgent unde se găsește ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an și dacă bine-voiți a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 galbeni într-un loc - îi iau și-i cheltuiesc toți pentru el. Terminând și-n considerația distinsei stime ce-o avea el pentru D-voastră, sunt deplin convins că-n cel mai scurt timp posibil voi primi un răspuns exact de la Dumneavoastră” (D 33). Dacă n-ar fi avut nimic de ascuns, Maiorescu ar fi trebuit să meargă la spitalul „Caritatea”, împreună cu Matei, să semneze împreună externarea lui Eminescu, urmînd, în mod firesc, ca familia să se ocupe în continuare de sănătatea lui. Dar, în acest moment, Maiorescu a intrat în panică, văzîndu-și planul în pericol. Nu răspunde la scrisoarea lui Matei, ci, din contră, începe o campanie de denigrare a acestuia, încercînd să oprească externarea lui Eminescu. Despre această denigrare aflăm mai întîi, din scrisoarea Clarei Maiorescu către Emilia Humpel, în care îi spune acesteia ce a aflat de la soțul său: „[Eminescu] are un frate ofițer, care e țicnit; deunăzi a fost și a vrut să-l scoată [dela Soutzo], și să-l ia la țară” (D 34). Matei, însă, ca ofițer al armatei, cunoștea bine legile și, văzînd că Maiorescu nu-i răspunde, se adresează Tribunalului pentru a afla dacă există o sentință privind internarea, primind, în 23 iulie 1883, o un răspuns edificator: „Am onoarea a vă înainta reclama aceasta în original, petițiunea D-lui locotenent Eminovici, înregistrată la nr. 5750/83, comunicân-du-vă în același timp că până în prezent nu s-a luat de acest tribunal nici o dispozițiune pentru punerea sub interdicție a fratelui Mihail Eminescu, aceasta spre facerea celor de cuviință” (D 30). Un exemplar al acestei adrese ajunge și la Prefectul Poliției Capitalei. Efortul lui Matei nu a fost în zadar, căci în acest fel face ca rolul Poliției și Justiției în cazul Eminescu să se încheie. Din documente, știm că inițial se urmărea ca internarea poetului să fie rezultatul unei condamnări penale, care l-ar fi ținut în spital pînă cînd expira termenul din sentință. Că lucrurile stau așa, o demonstrează faptul că, pe numele lui Eminescu, s-a deschis la Parhet Dosarul nr. 968/83.
Prima filă din dosar este Procesul-verbal încheiat după ridicarea lui Eminescu de la Mitrașevschi (D 26), iar următoarea Certificatul medical emis de dr. Șuțu abia în 5 iulie 1883, în care acesta scrie că Eminescu „este atins de alienație mintală în forma ‹‹manie acută››, stare care reclamă o căutare serioasă la un stabiliment special” (D29, p. 25), un diagnostic departe de adevăr, care ar trebui să-l scoată pe Șuțu de pe lista medicilor, fiind mai normal să fie alături de Mengele. Mai ales că azi avem dovada că el acceptase, în 28 iunie 1883, internarea lui Eminescu încă de la ora 8 (fără măcar să-l vadă!) la simpla cerere a lui Maiorescu și Simțion (D 7). Pentru slugărnicia sa, fratele lui Șuțu era gata să intre în guvern, după cum aflăm din “Însemnările...” lui Maiorescu din 26 februarie 1884 (D 19). Șuțu spunea mereu că Eminescu nu se mai face bine, după cum aflăm de la Livia Maiorescu, care-i scrie mătușii sale, Emilia Humpel: “Soutzo crede ca nu prea e speranță de îndreptare” (D 38), aflînd, desigur, acest diagnostic de la tatăl său, Titu Maiorescu. De altfel, sîntem siguri că, după acțiunea demarată de Matei Eminovici, pentru eliberarea fratelui său, s-a pus la cale Planul B: Maiorescu-Șuțu, care urma să aibă un scenariu diabolic. După ce Șuțu i-a administrat un tratament extrem de dur, specific bolnavilor incurabili, care ar fi distrus pentru totdeauna mintea unui om perfect sănătos, Eminescu urma să fie dus la o clinică din Austria, pentru a se putea spune că s-a făcut tot ce se putea pentru a-l însănătoși. După o vreme, urma să fie readus în țară și aruncat definitiv într-un ospiciu, ca fiind definitiv pierdut. Oricît ar părea de fantasmagorice, semnele acestui plan se întîlnesc în multe documente. Exemplificăm aici doar cu scrisoarea lui Maiorescu, din 8 octombrie 1883, pe care, cinic, i-o trimite chiar lui George Eminovici, tatăl poetului: “am hotărât cu toți cei de aici, să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienați din Viena și să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l așezăm la Golia sau la Mărcuța, ca pe un bolnav fără leac” (D 38). Vom reveni, însă, asupra acestui plan. Al treilea document din Dosarul 968/83 era cererea de Curatelă, pe care Prim-procurorul o solicită Tribunalului (D 28), prin care urma să se decidă decăderea din drepturi a lui Eminescu! Aceasta era ultima treaptă a existenței omenești a poetului, căci, dacă s-ar fi dat sentința, din acel moment el urma să devină o legumă pînă la sfîrșitul vieții! Din fericire, intervenția lui Matei Eminovici, s-a dovedit decisivă și a dus la stoparea acțiunii, punîndu-se capăt ilegalităților comise pînă atunci de autoritățile statului.
Așadar, Șuțu acționa doar la ordinele lui Maiorescu, deși normal era ca, atunci cînd familia s-a interesat de starea bolnavului Eminescu, să discute doar cu ei orice proiect care-l viza și, fără acordul acesteia, să nu facă nimic, nici măcar să-i administreze un tratament ce ar fi putut deveni periculos. Cînd Poliția și Justiția ajung la concluzia că documentele de la dosar nu arată că Eminescu ar fi un pericol public, și după intervenția lui Matei Eminovici, care dorea să-l ia acasă pe bolnav, complotiștii lui Maiorescu intră în panică, așa cum spuneam mai sus, căci, un Eminescu însănătoșit, ar fi putut să-și aducă aminte ce s-a întîmplat cu el în 28 iunie 1883! Am văzut că Maiorescu nu a răspuns scrisorii de bun simț pe care i-o trimisese Matei (D 33) și a început denigrarea acestuia. Văzînd că nu primește răspuns, Matei s-a dus însă acasă la Maiorescu, pe care nu-l bănuia de gînduri necurate, dar nici nu-l considera membru al familiei ca să lase totul pe seama lui. Habar nu avea că, doar cu puțin timp înainte, tatăl său abia plecase din același loc! Aflăm toate astea din însemnarea lui Maiorescu din data de 14 august 1883, ziua cînd l-a vizitat “un minut” pe Eminescu! Iată textul: “Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) și după aceea fratele său, locotenentul, care s'a folosit de această ocazie spre a-și anexa ceasornicul alienatului său frate” (D 10). Ce putem să înțelegem din această notiță? Că Maiorescu, temîndu-se de acțiunile întreprinse de Matei, a încercat să și-l apropie pe tatăl acestuia, care, conform legii, avea întîietate la decizia privind scoaterea lui Eminescu din ospiciu. Se pare că pe bătrîn l-a convins că fiul său este pe mîini bune și s-au pus pe povestit “anecdote din societatea moldovenească de odinioară”. Amănunte despre această vizită aflăm din scrisoarea pe care Maiorescu i-o va trimite bătrînului tată în 8 octombrie 1883, unde îi amintește de discuția avută în București: “Cu prilejul venirii D-stre la București ne-ați declarat, că lăsați asupra noastră toată îngrijirea materială și mo-rală pentru nenorocitul D-stră fiu. Cu toate aceste, m-am crezut dator a vă da de știre despre cele de mai sus” (D 37). Prin “cele de mai sus”, Maiorescu se referea la proiectata plecare a lui Eminescu la Viena și, în acest fel, îl lua aliat pe George Eminovici, ca și cînd împreună deciseseră rămînerea poetului în ospiciile de nebuni! În schimb, pe Matei, care vroia să-l aducă acasă pe Eminescu, continuă să-l denigreze, acuzîndu-l că scopul vizitei acestuia n-ar fi fost altul decît să ia ceasul de aur, pe care poetul îl avea în lada cu manuscrise, de care acesta avea să întrebe în scrisoarea ce i-o va trimite lui Chibici în 12 ianuarie 1884 (D 46)! Dar lada lui Eminescu rămăsese la Slavici acasă. Cum ajunsese ea, fără acordul nimănui, în posesia lui Maiorescu? Și mai tîrziu, Matei era criticat de Maiorescu, de pildă în răspunsul dat Harietei Eminovici, în 14 martie 1884, unde răstălmăcește realitatea, pe care sora lui Eminescu n-o cunoștea: „m-am mirat, cum de nu m-a întrebat nimeni din familia lui despre soarta și întreținerea lui, de când este trimes de noi, în Viena. Nu-mi pot explica această indiferență a familiei; mai ales găsesc inexplicabil pe fratele său, ofițerul” (D 59). Care indiferență, cînd se știe că și Matei și George Eminovici au vrut să-l aducă pe fratele și fiul lor acasă, iar Maiorescu i-a convins că e mai bine să rămînă în spital? Dar acesta era Maiorescu cu adevărat: duplicitar, avid după avantaje persoanle, fiind în stare să sacrifice tot, numai să-i fie lui bine! De fapt, ce avea Maiorescu cu Matei Eminovici? Se temea să nu-i strice planurile sau era îngrijorat că îi șifonează gloria de a fi prietenul lui Eminescu, singurul care l-a îngrijit în timpul bolii, lucru de care a profitat și în timpul vieții și postum?
Dacă Matei, fratele poetului, sau tatăl acestuia, George Eminovici ar fi insistat în exercitarea drepturilor lor, poate că Eminescu ar fi fost salvat în ultima clipă din ghearele complotului pus la cale de Maiorescu.