GHEORGHE TOMOZEI –
Masca și Chipul


O METAFORÃ care ar putea caracteriza devenirea poetică a lui Gheorghe Tomozei (29. IV. 1936- 28. III. 1997), poet abundent și inegal, din creația căruia se poate realiza însă oricând o antologie remarcabilă, ar fi aceea a dezbrăcării șarpelui de propria-i piele. Fiecare volum (din cele peste treizeci) reprezintă o vârstă în care poetul e asemenea celui dinainte și totuși altfel. Își scoate pielea veche, dînd la iveală alta nouă, asemănătoare și totuși mai strălucitoare și mai trainică. Până când somnolează, trudit și amar zâmbitor, pe pragul apusului, așteptând lovitura fatală: “Eu sum un desemn/ Scris pe untdelemn,/ Eu sum Dintr-un Lemn.// Bătrân, cu mână copilă/ Scriu semne de surpare și silă/ În zăpada nubilă.// Se lasă-nroșită cu scrisuri făloase/ Pielea pusă la uscat/ Pe-aceste palide oase.// Eu sum Dintr-un Lemn,/ Sum semn,/ Eu sum/ Dintr-un Semn…”. Sau, într-un alt stil, marcat de mici oralități histrionice și, ca să zicem așa, de mici spontaneități căutate și bine găsite, ca în acest “Vis din 31 Mart”: “Venise la mine smerita,/ Pulpeșa, dagherotipa;/ Muierea, curva, fata,/ Neîntâmplata și eterata.// Cu doar puține vocabule/ Ea, cu buzele,/ Tipărea/ Peste pielea mea/ Incunabule.// Era fără îndoială femeia/ Mânată spre mine de unul, Nichita/ de la Nicheea…”.

TOMOZEI ESTE un șlefuitor de vocabule absorbit de ingeniul său și un livresc dedulcit la parfumul arhaic, balcanic, pitoresc, sau la rima rară. Poezia pe care comentatorii o consideră, aproape unanim, arta sa poetică definitorie (într-o creație abundând de arte poetice) este “În fața cuvintelor” din volumul “Gloria ierbii”: “Făcusem focul în laborator. Ștersesem de praf/ raftul cu oasele lui Gutenberg. Mă locuia/ mireasma unei miresme, ziua curgea spre amiază,/ (femeia era și ea mă iubea) pregătisem/ pergamentul proaspăt răzuit și nisipul/ și eram gata de scris. Dar, Doamne,/ primul cuvânt cu care memoria mi-a plesnit/ capul, primul pe care mi se cerea să-l scriu/ a fost «pâlnie». Mâna mi s-a făcut păianjen păros,/ orice alt cuvânt a fugit de la mine, eram/ înzăpezit în neputința de a mai mișca un gând,/ rosteam absurdele silabe și scuipam scoici/ și mult mai târziu mi-am zis că trebuie să mă/ înfricoșez de cuvântul cel mai umil, mi-am zis/ că Persepolis sună la fel ca pâlnie,/ mi-am zis că nu există cuvinte regi și cuvinte/ sclavi, că numai noi le purtăm în grai/ cu o regală sclavie/ și de atunci îmi scot căciula cu cap cu tot/ în fața lor, le sărut încheieturile/ și mă strecor în patul lor de lemn/ iluminat de fericire”. Este o “artă poetică” în parte limpede, în parte înșelătoare, părând a trimite la făurăriile argheziene. Poetul ar fi, la prima vedere, un alchimist al verbului. Numai că laboratoarele sale nu prelucrează minerale, ci prefabricate. El este locuit de “mireasma unei miresme”, pergamentul său nu este unul nou, ci “unul proaspăt răzuit”, memoria sa este un palimpsest prin care se ițesc cuvinte neașteptate. Dar acestea nu vin, oricât ar părea de contrariante, din viață, ci din cultură. Nu din realitate, ci din artă. Poetul nu înnobilează, ci doar recondiționează. Nu cunoaște, ci recunoaște. În centrul laboratorului său se află nu athanorul, ci o mașină de remaiat și de recombinat. “Pâlnia”, bunăoară, nu vine din orizontul derizoriu al domesticității, ci tot din cultură. Ar putea fi pâlnia absurdă a lui Urmuz sau, cum va zice mai târziu poetul însuși, “pâlniile/ ori (…) groteștile tulumbe/ cu care auzea Beethoven”. “În fața cuvintelor” reprezintă, pentru Tomozei, asumarea condiției sale de “poeta artifex” și de reanimator de sentimente. Este crezul unui livresc și al unui calofil, care-și nutrește sentimentele din literatură, evită cuvintele nepoetice și prinde viața într-o hieroglilfă lirică. În toată glisarea lui printre stiluri (dar peste mode!) și cu tot circuitul subteran al modernității din versurile sale, asumarea acestei condiții de artizan ține de clasicism. De altminteri poetul cultivă, cu încălcarea intenționată a unor rigori prozodice și cu o necesară atitudine ironică, specii clasice precum oda, imnul, madrigalul sau poemul într-un vers, aforistic. Lirica sa e senină și echilibrată, înscriindu-se, cu destulă figurație modernă și cu afirmarea posturii de scrib întârziat, phillipidian (dar fără vizionarismul caracteristic autorului “Visurilor în vuietul vremii” și al “Monologului în Babilon”), în descendența poeziei Văcăreștilor și a lui Conachi, a lui Pillat și a lui Arghezi. Poezia sa este nu a unui romantic excesiv sentimental, tenebros, ci a unui orfevru. Locvacitatea sa nu este, în momentele sale bune, retorism, ci schimă livrescă. De altminteri cea mai amăgitoare “artă poetică” a lui Tomozei, care a impus, prin titlu, un chip neconform adevărului, este “Mașinării romantice”, unde poetul este un relicviar nostalgic cu măsură și un livresc ironic înduioșat, ca mai demult pe nedrept uitatul I. M. Rașcu, sau ca mai târziu Emil Brumaru, pe care-l anticipează, de poezia obiectelor vetuste (și poetice): “Casele-s pline de mașinării romantice/ de o dubioasă utilitate: mecanisme/ cu pâlnii de zinc, mânere de mahon,/ roți dințate și infernale sertare.// Nimeni nu știe la ce-au folosit./ Se bănuie că erau mașini de tors, aparate/ de răsucit țigări, ocheane magice/ ori, poate, cutii cu muzici.//Ne-nconjoară cu strategii de război naiv,/ inutile, absurde, cu dizgrațioase/ burți de tablă bortelită, totuși/ ne inventăm mersul care nu le tulbură…[…] N-avem de-ales între burduhănoasele/ mașinării și acea geometrică sculă,/ turnată cu caligrafii de egretă/ în argint visător – ghilotina”. Mai elocventă pentru gustul relicvelor și mai distilată liric este însă oda, dublată de zâmbetul livresc-ironic și chiar ludic, intitulată “Poesis”: “Poeții incunabulelor, vechii/ încercau versul cu scoica urechii,/ îl mursecau cu dinții și îl/ spălau cu limba de mâl.// În morminte nu se cunoaște/ ce e vers, care-s moaște,/ numai ceea ce-a fost mâna/ care-a zugrăvit țărâna/ lutul încă-l junghie/ cu tăiș de unghie.// În zăpezile de crini/ oase-s de alecsandrini/ și ce sfântă lege/ să nu poți alege/ fruntea poetului/ de craniul sonetului!// Amară devălmășie/ în vechime, în vechie…// Poetul e tibia/ regilor din Libia,/ e călcâiul/ lui Ramses întâiul,/ e clavicula/ lui Caligula”. Distingem cu ușurință sonorități argheziene sau unele care-l prevestesc pe Ion Gheorghe. De altminteri pastișa intenționată, îndeosebi cea argheziană, este o operație practicată curent în laboratorul poetului, care se folosește, cum s-a observat, întotdeauna de stări, de sentimente, de cuvinte și chiar de stiluri consacrate; obținând însă efecte originale.

ÎN MOMENTUL debutului acestui poet la fel de precoce precum era congenerul său Labiș, poezia română se subjugase de voie și de nevoie unor pretinse imperative ideologico-propagandistice care-o transformaseră în simplă versificare nediferențiată. Se rima la nesfârșit “primăvară” cu “țară” și “zid” cu “partid” ori se alcătuiau interminabile și anoste “poeme de largă respirație”, unde cutare brigadă de mineri urca, din lozincă-n lozincă, pe munte un compresor, ca să dea patriei mai mult cărbune. Labiș adusese, prin tinerețea și prin sensibilitatea lui necontrafăcută, un oarecare suflu proaspăt în peisajul secetos și arid al acestei poezii, numai că făcea eroarea, explicabilă prin inexperiență, de a încerca, într-o bună parte a creației sale, să scrie altfel pe aceleași teme propagandistice. Debutând la fel de timpuriu ca și el, Tomozei a plătit din greu tributul poeziei “angajate”, dar a adus și sonorități de altă factură. Putea da multe compoziții în stilul lui A. Toma, a sadovenizat, ca și Labiș, dar modelul său secret era Pillat. În contextul cu pricina, acest model era totuși tolerabil, și el a impus formula tradiționalistă a poeziei lui Tomozei, ca și un anume gust clasicizant, deși spiritul ei real este modernist, ceea ce a făcut ca poetul să fie considerat uneori, și nu fără motiv, un reprezentant al liricii ironice și fanteziste. În orice caz, versuri precum următoarele aveau un sunet nou în 1957 și prevesteau o primenire a orizontului poetic ce avea să se producă exploziv după 1963: “Părinte, vinu-i beat de mirodenii,/ dar cum n-alungi cu brațul ori cu plânsul/ și cu monahiceștile smerenii,/ atâția diavoli ce se zbat într-însul?// E vinul fum și flacără suavă/ și pentru inimi străvezie haină./ În cupe mari, lumina e bolnavă/ de-amărăciune dulce și de taină…”. La fel și melancolicele autumnale, clasicizate în expresie și în echilibrul trăirilor, care aparțin parcă altei vârste, mult mai înaintate, decât celei de douăzeci și ceva de ani a poetului; care se dovedește de pe acum un calofil și un livresc abordând stiluri care-i impun nu doar chipul, dar și trăirile: “Septemvrie…Cădeau domol, pe-o carte,/ frunze târzii din nucul cel bătrân./ Rădvanul toamnei se zărea, departe,/ după himera clăilor de fân.// Septemvrie…Cuvinte de iubire/ poate n-au fost, eu nu le-am cunoscut./ Ca pozele din cartea de citire,/ eram adesea-nsingurat și mut…// Septemvrie…Lumini licăritoare/ învăluiau surâsul meu amar,/ și nu mai era doamna-nvățătoare/ să-l mângâie pe cel mai trist școlar…”.
Afirmarea aceasta timpurie a fost, într-un anume fel, o capcană pentru poet. Și chiar dacă lucrurile ar sta altfel (dar nu stau) aceasta îi va determina atât profilul liric, marcat de imaginarul tradiționalist și de permanentele echilibrări clasicizante ale expresiei și simțirii, cât și evoluția sinuoasă, cu o regăsire de sine destul de târzie. Dar cu momente notabile pe întregul parcurs. Nichita Stănescu, marele său prieten, mai vârstnic cu trei ani, va debuta în presa literară când Tomozei tipărește prima carte. În 1964, când își publică cel de-al doilea volum, “O viziune a sentimentelor”, unde caracterul înnoitor al poeziei sale devine pregnant, Gheorghe Tomozei avea deja cinci volume tipărite și poseda, într-un fel, un statut și un stil. Nichita Stănescu provoca o ruptură față de poezia care-l precedase. Începuturile sale, relevate de tipărirea postumă a “Argoticelor”, sunt mărturia acestei rupturi. Nichita Stănescu, scriind o poezie de o noutate șocantă, n-avea a se lepăda de sine și nici a se lupta cu propriu-i chip din oglinda criticii. Comparativ cu el (dar și cu alții care vin acum), Gheorghe Tomozei are dezavantajul de a avea deja un trecut, ceea ce-i impune modernizarea nu printr-o ruptură, care ar fi fost să fie de sine, ci printr-o continuitate asumată. Menținând formula tradiționalist-clasicizantă dezvăluită inițial, poetul își va asuma condiția de caligraf calofil și de “zugrav de subțire”, de “scrib” târziu și melancolic al unor teme și sentimente recognoscibile și totuși noi. El scrie o poezie aburită de mireasma trecutului, a toamnelor, a cărților, a trecerii timpului, a zădărniciei vieții și a îndoielii supraviețuirii prin artă. Sunt și zone mai accidentate ale lirismului său, găsim nu puține construcții amorfe, versul liber nu-l prinde întotdeauna bine. Tocmai de aceea unitatea este asigurată de compozițiile lucrate cu migală, mizând nu o dată pe efectul de ecou, pigmentate de rime plastice și de mici efecte arhaizante. Este o poezie alcătuită din cuvinte poetice, imaginarul este consacrat, dar și rodul unei mistificații la vedere. De aceea arghezianismul lui Tomozei nu este de fond, ci de formă, ca de altfel și pillatianismul. El este un artizan, un prelucrător de teme date, un calofil cum e în proză Fănuș Neagu, un stilist care mizează nu pe imaginea șocantă, pe ruptura sintactică, ci pe muzica învăluitoare și pe o anume complicitate cu cititorul: “…Și frunze calme leagănă pe ape/ tremurător calvar de funigei./ Peste surâsul tău și peste pleoape/ nu cade toamna, Gheorghe Tomozei.// Aprinzi pe buza florii care moare/ sângele-amar, al soarelui învins – / și cântul nu se trece-n întomnare/ și ochii tăi sunt beți de necuprins”. Nutrit de mierea vechimii și a cărților, poetul are gustul stampei lucrate cu grijă și trăiește condiția unui personaj din trecut rătăcit în prezent, visând diligențe, zăpezi de altădată, hanuri fantomatice, dughene, rădvane cu cerbi și misterioase iubiri : “E-o iarnă ca pe vremea lui vodă Caragea./ Stau în odaia susă și-aud de-afară vântul,/ arama se coclește-n ibricul de cafea,/ și lumânarea scade, cuvântul încetându-l./ Prin hanuri, cu feștile în mâini, smerite slugi/ se-ațin la porți și-așteaptă clinchenitoare sănii/ purtate lin, prin viscol, de vizitii de tuci/ și de-o pereche ninsă, de dihănii…// E-o iarnă ca pe vremea lui vodă Hangerli,/ scurtat de cap de fierul buzaților ceauși./ Flori sângerii în vase se clatină, târzii,/ cu tremurate lujere spre uși/ și simt în pipa arsă tutunul picotind,/ de tomuri când m-apropii, solemne metereze/ din care poate umbre viclene se desprind/ ca săbii năzuind să mă reteze.// …E iarnă doar și umbre ce mă-mpresoară, blând,/ trecutul își păstrează în mine, ca-n nisipuri,/ furtunile albastre, mari focuri scăpătând/ și împietrite chipuri./ Rădvan cu cerbi ca neaua-n dechemvre de-aș avea,/ pe ulițele strâmbe, cu poduri și dugheni,/ printre năluci de arbori cu mine te-aș purta// în iarna ca pe vremea lui vodă Mavrogheni…”.
Traducător plin de har al sonetelor lui Shakespeare, Gheorghe Tomozei se supune el însuși rigorilor impuse de tipare. Rigorile îl stimulează parcă, iar tiparul se fluidizează eminescian, precum în acest elogiu al cărților însoțit de un zâmbet amar al celui care aude chiar și prin filele lor cariul timpului făcându-și lucrarea: “Dorm în biblioteci ca în ospicii/ cărți adorate, cărțile sublime/ pe-ascuns desfoliate, cu delicii/ de degete și pleoape anonime.// Li se atârnă-n lacăte tartaje/ cu-ncuietori subtile și cu cheie – / pândite de slugoaie ucigașe/ cu-adulmecări de carne de femeie.// Ofeliile cărților nebune/ cernelurile otrăvite-și schimbă/ și literele-și piaptănă-n lungi spasme,// iar cariile, mori de-nțelepciune/ i-așează Timpului ne-ndurător sub limbă/ făina osului tău sfânt, Erasme”. Numaidecât artizanul experimentează însă dreptul încălcării rigorilor formei fixe, scriind un “Sonet simplu”: “E o carte/ în care se cade/ să le știu adunate/ viață și moarte// Ca două, poate,/ de cană toarte,/ deșarte/ și adevărate.// Eu sunt, ca-n vis/ un zid pustiu/ de paradis// nins cu târziu – / și-așa mă las scris/ de cartea ce-o scriu”.

GÃSIM în poemele lui Tomozei multă figurație lirică, mistificație cât cuprinde și un gust al travestiului continuu. Poetul este un condotier al vorbelor, un “trezorier al toamnei”, un expert în imponderabile, scrie un tratat despre fluturi și un altul despre crini, experimentează poemul într-un vers sau catrenul, își așează pe față măști vesele și măști triste, îmbracă haina imagistică și prozodică a altora, pare a-și asuma versul ușor, calofilia perpetuă dar ne lasă a-i bănui tristețea și chiar drama sub dantelăria rimei și a cuvântului inedit. Are, poate, sfiala mărturisirii directe, a viziunii crude, și de aceea înfășoară evidența în propoziții construite și acumulate cu aplicația și răbdarea viermelui de mătase care-și țese pânza: “Să-nveți să mori de la vânt,/ să mori cum moare apa/ în cristalele încă vibrând/ îngropate cu pleoapa.// Cu începutul de moarte, să te deprinzi,/ al lumânării de seară/ ivind din mâl de oglinzi/ pești lungi cu solzi de ceară.// Să înveți cum se moare, să-nveți/ mereu un alt chip de-a apune,/ frunze, ploi și cetăți,/ toate de gropnițe-s bune.// Cum moare mireasma să mori,/ geruind pereții de sticlă/ subțiri, cu vapori/ de singurătate și frică.// Să mori într-un fel/ încercat doar de tine,/ curgând printr-un ochi de inel – / al logodnei divine”. Calofilia poetului este, până la urmă, o pavăză în fața destinului, a timpului și chiar a morții. Un moment de cumpănă existențială, mult asemănător cu cel care i-a provocat lui Marin Sorescu ultimele sale poeme și moartea, dar cu un deznodământ mai îngăduitor, este fixat în texte care evită sistematic imaginea crudă, adevărul nud, dizolvând spaimele în splendoarea rimei și a cuvântului mișcat voluptuos din matca sa morfologică sau stilizând suferința în linia fină a stampei: “Acest tipar de carne-mi mai îndură/ dogite oase, vreascuri de strânsură/ și nervii – ierbi de marmură în temple./ Tot ce-i april în mine se-nseptemvre…// Târziul e-al iubirii nentâmplate/ și-al hanului în care n-ai rămas,/ al diligenței ce-n potcoave bate/ sub ulmii vechi, fântâna de popas./ Și-mi se smerește, singur, versul până/ să fie vers și cu bătrână mână/ încerc să-l fac să fie, să rămână,/ duminecă să-mi pară-n săptămână…/ Septemvre, copt, în fânul strâns căzu/ devălmășindu-și blânda sare cu/ o lacrimă ce plouă/ și ești tu…”. Totul pare a fi la Gheorghe Tomozei asumare a mistificației lirice, joc al stilurilor, al sonorităților, al rimelor, al aluziilor livrești și al măștilor în care calofilia devine fel de a fi: “…Pictează-mi peste suflet un nor – / poate curând am să mor!// Pe cerul acestei provincii/ și-ar așeza zeitățile fisurate Da Vinci// iar Rafael/ ar zidi tronul lui Miel.// Adună, adună-ntr-o ramă/ țărâna aceasta ce se destramă// și de-ai să-l mai naști pe Gheorghe din Geția/ nu-l umple cu lutul ori gresia// ci așează în osul dintr-însul/ sarea și plânsul// ce-l plânge toamna când bate/ peste pleoapele lui desenate/ cu semne ce nu s-au văzut/ dintr-un grai de nimeni știut.// Așează-mi peste suflet un nor – / poate curând am să mor”. În și dincolo de această calofilie, de glisarea poetului printre stiluri, de anacronismul căutat, de jongleria cuvintelor, a rimelor și a ritmurilor, prin stampele și crochiurile sale migălite cu voluptate sau schițate în fugă se ițesc, în cele mai bune poeme, ca prin scrisul de pe vechile pergamente răzuite, literele trăirilor adevărate.


[Eseu difuzat la Radio România Cultural”, în emisiunea „Orizonturile clasicismului românesc”, tipărit în revista „Litere” și reprodus în volumul „De la clasici la contemporani”, Târgoviște, 2008]