Atât în timpul vieții lui, dar, mai cu seamă, după dispariția sa, Georg Friedric Händel a fost considerat unul dintre cei mai mari compozitori germani, unul din marii creatori de capodopere muzicale din lume. Ca intelect, era un om de o vastă cultură pentru vremea aceea. Fiul unui bărbier-chirurg care avea ambiția ca odrasla lui să devină jurist, Händel absolvise Universitatea din Halle unde s-a și născut la 23 februarie 1685. Pentru că tatăl său știa că muzicienii nu câștigau prea bine, s-a opus oarecum ca Georg Friedric să studieze muzica sau, mai bine zis, i-a tolerat niște studii particulare pentru care însă băiatul s-a dovedit extrem de dotat, dedicându-se mai mult clandestin vieții muzicale. Nu dispunem de informații ca Händel să fi practicat vreodată avocatura. Știm însă că la 17 ani devenise organistul principal al Catedralei Calvine din Halle, că la 18 ani era violonist la Casa Operei din Hamburg, când începe să și compună (vezi operele Almira și Nero, 1705); la 20 de ani îl găsim ca muzician deja consacrat în Italia, locuind, pe rând la Florența, Roma, Neapole și Veneția, unde compune canțonete în limba italiană, cantante În limba latină, opere și un oratoriu, "La resurrezione". În Italia a stat mai bine de trei ani.
Tânărul Händel cunoștea destul de bine latina și putea să se exprime corect în franceză, italiană și engleză, limbi pe care le vorbea cu un ușor accent german. Lecturile lui preferate erau Biblia, capodoperele clasicilor latini și teatrul shakesperian. Ca fizic, era un colos: un bărbat înalt, solid, foarte prezentabil, respectat pentru forța sa herculeeană și recunoscut, mai ales, prin bunătatea și blândețea caracterului său, fiind foarte prietenos. De asemenea, se remarcase prin sonoritatea glasului său puternic, dar și printr-o voce foarte plăcută, de bariton. Știa să cânte la mai multe instrumente, dar în mod deosebit prefera orga, clavecinul și vioara.
Aproape 50 de ani din viața lui, Händel și-a petrecut-o în Anglia, la Londra, unde se mută definitiv în 1712, după ce o mai vizitase înainte. Curând va căpăta cetățenie engleză. La Londra devine directorul Teatrului local de operă (1720-1741). Rareori își mai vizita rudele din Germania. Lucrările sale muzicale, multiple și diverse ca tematică, uneori și ca stil, erau inspirate în general din subiecte luate din Biblie (30 de oratorii, peste 40 de opere lirice, care, după cum era moda, oglindesc tendințele epocii iluminismului și marchează trecerea de la preclasicism la clasicism). Încet, încet se debarasează de influențele clasicismului italian, lucrările sale căpătând o puternică originalitate. Culmea artistică a creațiilor lui o constituie fără îndoială monumentalele sale oratorii, Händel punând bazele tiparului clasic al acestui gen care, pentru prima dată în istoria muzicii, apare plin de măreție epică, de vigoare și de dramatism.
*
În dimineața de 13 august 1737, întorcându-se la etajul casei de pe strada Brookstreet nr. 25, din Londra, unde își avea domiciliul compozitorul, valetul acestuia, care se întorcea de la tutungeria din colț, are neplăcuta surpriză să-și găsescă stăpânul prăbușit pe podeaua dormitorului. Händel stătea nemișcat, respirând neregulat și cu ochii larg deschiși. Gemea ușor fără să poată scoate un cuvânt. Valetul încercă imediat să-l ridice și să-l întindă pe canapea, dar maestrul era atât de greu că nici măcar nu putea fi târât pe covor. Din fericire, tocmai atunci intră grăbit Christof Schmidt, asistentul și ajutorul maestrului, care auzise de jos zgomotul suspect al prăbușirii unui corp la podea. Cu greu, îl urcară amândoi în pat. “Dezbracă-l, porunci Schmidt valetului, și stropește-l continuu cu apă rece până se trezește. Eu dau fuga după medicul personal al domnului Händel”. Spunând acestea, Christof ieși coborând în pași alergători scările. În mai puțin de o oră, el se întoarse, coborând dintr-o șaretă însoțit de doctorul Jenkins, un mare meloman și admirator al maestrului.
- O, ce om, ce geniu! șopti doctorul când l-a văzut pe Händel aproape mort. Ar fi păcat să moară acum la numai cincizeci și doi de ani. Să vedem ce se poate face.
Îi sumecă mâneca anteriului și îi deschise vena bolnavului. Sângele țâșni roșu aprins, și după câteva minute Händel respiră adânc și șopti greu perceptibil, cu gura strâmbată de neputință: “S-a sfârșit... S-a sfârșit cu mine... Doamne, primește-mă în împărăția Ta...”
- Stați liniștit... Garantez că n-o să muriți. Nu, n-o să moară, domnule Schmidt, murmură doctorul. Numai că din păcate văd că pacientul meu a fost atins, cred, de apoplexie. Da, da... Uite, partea dreaptă a corpului pare toată paralizată. Chiar dacă va supraviețui, adio cu creatorul din el!
- Asta ar fi o mare nenorocire, șopti Schimdt cu îngrijorare. Dar știți cine l-a adus în această stare? Datoriile bănești l-au adus. Numai ele, căci bietul maestru și-a investit toate economiile să-și poată plăti polițele. Ajunsese aproape în sapă de lemn, iar ultima amenințare a venit din partea judecătoriei care s-a scuzat că în curând va fi nevoită să dea ordin să fie arestat din cauză de neplată, în afară de faptul că îi va confisca totul dacă nu se achită de datorii. În această stare de boală, cine știe, poate că-l mai amână sau poate că-l vor lăsa în pace. Eu am să-l rog astăzi pe lordul Chandos, un mare meloman care-l cunoaște pe maestru, să-l ajute a fi transportat undeva la băi, căci poate, cine știe, Își va reveni cumva.
- Cam slabe speranțe, șopti medicul. Dar, oricum, totul trebuie încercat...
Doctorul Jenkins nu a avut dreptate. Händel a fost ajutat să se trateze la băile din Aachen unde medicii îl preveniră să evite băile prea fierbinți, Însă maestrul se încăpățână să continue tocmai cu acest fel de băi tratamentul și văzând că nu se întâmplă nimic rău, stătea tot mai mult în cada cu băi termale. Și culmea! Apele fierbinți de la Aachen, în loc să-i facă rău, l-au vindecat în mod miraculos în mai puțin de două luni, încât Händel s-a întors la Londra voios și cu zâmbetul pe buze. Cum a ajuns în camera lui s-a apropiat de clavecin și a constatat că mâna dreaptă, complet paralizată, îl asculta cu fidelitate, fiind la fel de flexibilă ca și mai înainte. Pe capacul clavecinului se strânseseră mai multe pachete cu scrisori sosite în perioada lipsei lui de acasă. Alese plicul cel mai masiv expediat de libretistul său, Charles Jennens, autorul textelor Saul și Israel în Egipt îmbrăcate în urmă cu câțiva ani în hainele muzicii de Händel. Îi expediase două noi librete de oratorii pe care le răsfoi nervos: Phoenix musicae și încă un libret inspirat din Biblie.
- Jennens văd că își bate joc de mine trimițându-mi texte ușurele ca pentru compozitorii începători. Nervos, îi rupse scrisoarea în două, o aruncă pe podea și se trânti în pat să adoarmă. Totuși maestrul nu avea somn. Pentru că se întunecase, își aprinse lumânarea cea mare de pe masă și începu să răsfoiască libretul următor. Îi citi titlul: “Messiah”. Citindu-l, fața i se lumina din ce în ce mai mult de un zâmbet larg. Apoi îi parcurse toate paginile în mai puțin de două ore.
- Dragă Jennens, m-ai salvat! Dumnezeu te-a inspirat să-mi trimiți așa pagini minunate, incomparabile cu ce mă obișnuiseși tu înainte... Iartă-mă că m-am grăbit să-ți rup scrisoarea. Măcar să fiu eu acum în stare să-ți găsesc armoniile potrivite pentru versurile tale. Ascultați ce cuvinte mari: Behold, darkness shall cover the earth! But rejoice, God is the Light! He was despised... And they that see Him, laugh... He trusted in God, but Thou didst not leave His soul in hell... Lift up your heads! The Lord gave the words! Aleluia! Aleluia! Aleluia! Așa este, dragă Jennens... Dumnezeu să-ți dea numai bucurii pentru ce libret mi-ai trimis. Aleluia!
Cu ochii în lacrimi, Händel se așeză lângă clavecin. Apăsă cu toate cele zece degete pe clape. Odaia se umplu de sunetele armonioase ale instrumentului. Geamurile și pereții vibrau cu intensitate. O ardoare fără seamăn îi cuprinse întreaga făptură. Puse repede mâna pe pană și nu se putu opri până a doua zi dimineața. Așa îl găsiră valetul și Christof Schmidt, ajutorul său, care voiră să-l întrebe ceva, dar maestrul le-a făcut semn să iasă.
Trei săptămâni la rând a muncit așa, pe brânci. Numai Mozart își scria atât de repede operele sale, spre deosebire de Beethoven care compunea mai încet, mai laborios și mai degajat, de-a lungul multor luni și chiar ani, cu destule reveniri și îndreptări. Händel însă intrase în febrele creației care îi accelerau momentele de inspirație. Nimeni nu cuteza să-l deranjeze pe acest compozitor devenit dintr-o dată taciturn, incomunicabil, poate chiar nervos, deși nu acestea erau specificul caracterului său. Valetul îi aducea mâncarea care era lăsată pe clavecin și, în timp ce cu mâna stângă ducea distrat bucățile de pâine la gură, cu dreapta scria, scria de zor. Uneori maestrul se ridica în picioare, privea câteva clipe spre tavan, apoi închidea ochii și bătea cu degetul măsurile muzicale. Se lăsa din nou posedat de torentele lăuntrice ce izbucneau din el tot mai năvalnice, tot mai sălbatice, dar nespus de armonioase. Uneori i se părea că un înger de lumină îi apucă mâinile ce alunecau pe clapele clavecinului și că i le conduce mecanic ca într-o hipnoză bizară, prin automatisme de nestăvilit. Niciodată în viața lui nu trăise muzica cu atâta intensitate. La 14 septembrie 1741 opera era deja terminată. Ea se încheia cu două silabe: Amin! A-min!... Două silabe repetate într-o uluitoare scară de armonii ce se înălțau pline de lumină până la ceruri.
-Am terminat-o, Doamne, și Îți mulțumesc... Uite c-am terminat-o... Nici nu-mi vine să cred! Aleluia! șopti Händel cu ochii spre cer. Ochii îi erau plini de lacrimi de bucurie și de recunoștință. După aceea simți deodată că forțele îl părăsiseră; se sculă aproape anchilozat de pe taburet, se întinse puțin să-și desmorțească degetele și mâinile, apoi se prăbuși moale pe pat unde căzu dintr-o dată într-un somn de moarte. Așa dormi peste 20 de ore, totalmente epuizat, și când deschise ochii, medicul, valetul și Schmidt îl străjuiau speriați. Händel îi privi, mormăi ceva, apoi revenindu-și din somnolență, izbucni în râs și țâșni cu zveltețe tinerească în picioare cerând mâncare și o halbă de bere. Mâncă și bău cu disperare. Era mort de foame. Se sculă de la masă și începu să cânte cu vocea lui melodioasă, de Stentor: Behold, I tell you a mystery... Behold my friends! Se apropie iarăși de clavecin și repetă aceste cuvinte acompaniate acum de muzică. Avea într-adevăr o voce frumoasă. Cei trei îl aplaudară. Doctorul îi spuse năucit:
- Ce-i cu dumneata? Ce elixir ai luat? Că, uite, văd că acuma plesnești de sănătate... Iar ieri credeam că ți-a venit din nou rău.
- Acum mă simt excelent. Și nu-ți pot da alt răspuns, doctore, decât că Duhul Sfânt cred că a locuit în mine săptămânile astea. Crede-mă. El m-a vindecat și tot El m-a inspirat...
Câteva luni mai târziu, conducerea orașului irlandez Dublin a insistat ca premiera oratoriului să aibă loc în catedrala din Dublin și nu la Londra. Händel fu de acord. I s-a propus o mare sumă de bani pentru achiziționarea operei, dar compozitorul a respins-o, spunând că le oferă lucrarea aceasta absolut gratis. Negociatorii au rămas surprinși de răspunsul lui neașteptat, căci Händel preciza: “Nu, nu vreau să iau bani pentru această lucrare; nu voi lua niciodată. I-o datorez altcuiva. Întotdeauna ea trebuie să fie destinată bolnavilor și deținuților; căci eu însumi am fost bolnav și prizonier ca într-o închisoare. Prin ea m-am însănătoșit, iar prizonierul din mine a fost eliberat.” Un răspuns mai creștinesc nici că se putea.
La 7 aprilie 1742 repetiția generală s-a prezentat numai în fața câtorva rude ale coriștilor și instrumentiștilor, selecționate de conducerea catedralei din Fishamble Street din Dublin. În încăperea largă a bisericii nu erau mai mult de 25-30 de inși. Dar cu toții au rămas uimiți de frumusețea înfricoșătoare a acestei neobișnuite opere muzicale plină de armonii aproape metafizice, care uluia prin forța ei titanică, incendiară, exultantă, prin dinamismul ei molipsitor, de o extraordinară grație și grandoare, dar care, în același timp, revărsa peste ei o muzică clară, expresivă, suplă. Oratoriul acesta, ca nici un altul anterior lui, se impunea printr-o arhitectură muzicală uniformă și perfect echilibrată, depășind parcă cu mult frumusețea celor 36 de concerte pentru orgă, orchestră și alte instrumente soliste ale maestrului (cum ar fi Foc de artificii ori Muzica apelor, piese foarte iubite de public.)
Șase zile mai târziu, în seara de 13 aprilie, a avut loc premiera. Catedrala era acum arhiplină: 700 de oameni înghesuiți ascultau vrăjiți acordurile divine ce veneau parcă din cer, cântate de coruri îngerești. Șaisprezece soliști bine aleși, printre care celebra soprană Susanna Maria Cibber, acompaniați de cei 40 de instrumentiști, se produceau sus pe podiumul altarului catedralei. Pereții și ogivele marii basilici amplificau prin ecouri plăcute toate armoniile vocal-instrumentale care scăldau cu fiori fierbinți auditoriul. Ca nici o altă creație anterioară, oratoriul acesta s-a impus, chiar de la primele acorduri, prin spontaneitatea compoziției, prin plasticitate și dinamism, prin unicitatea stilului, prin accesibilitatea limbajului muzical.
Succesul l-a făcut cu rapiditate celebru. Toate catedralele din Anglia voiau să prezinte cel puțin odată oratoriul Mesia. La fel majoritatea celor din vestul Europei. Între timp, Händel a îmbătrânit prematur. La 60 de ani arăta ca la 70, iar la 70 ca la 80. Muncise mult și se consumase mult. Slăbise și îi dispăruseră vigoarea și agilitatea din tinerețe, nicidecum ambiția de a mai crea ceva nou... Din nenorocire, în ciuda celor trei operații nereușite la ochi, maestrul devenise totalmente orb, după cum un alt mare geniu al muzicii, Beethoven, devenise surd, chiar în culmea creației sale. Dar și orb, Händel dirija, cânta la orgă, scria, compunea (a compus oratoriul Jephta (1752), Triumful Timpului și al Adevărului (1757), probabil bazate pe lucrări mai vechi, părăsite. Asta conta mai puțin.) Însă cel mai mult el își iubea oratoriul Mesia care, într-adevăr, era o capodoperă muzicală desăvârșită, neegalată de nici o altă lucrare similară până astăzi. Și nici nu credem că vreun alt compozitor o va putea egala vreodată. La 6 aprilie 1759, Händel căzuse din nou grav bolnav. Acum avea 74 de ani și ceru să fie de față la prezentarea oratoriului său pe podiumul de la Covent Garden din Londra. La spectacol venise să asiste și întreaga curte regală. Uriașul orb stătea în mijlocul prietenilor, în primul rând din față. Concertul a fost atât de frumos, atât de impresionant, încât toată lumea l-a aclamat cu lacrimi în ochi. Când marele cor a cântat fragmentul Aleluia, regele George I însuși s-a sculat emoționat în picioare, gest ce nu mai fusese făcut de nici un alt monarh până atunci, și care bineînțeles că a fost urmat de toți cei prezenți. Întreaga asistență cânta acum odată cu corul într-o comuniune spirituală delirantă. Georg Friedric Händel de asemenea cânta împreună cu toți ceilalți. Era convins că nu el era autorul mărețului oratoriu, ci Dumnezeu Însuși l-a creat și, într-un fel, Händel credem că avea dreptate.
Când ultimele acorduri s-au stins, câteva clipe auditoriul a tăcut înmărmurit, apoi toți cei de față au izbucnit dintr-o dată într-un delir nebun de aplauze. Spectatorii l-au aclamat în picioare, minute în șir, pe acest creator de geniu care le mulțumea zâmbind cu lacrimi șiroind din ochii lipsiți de lumină, căci de câțiva ani ochii lui albaștri nu se mai puteau bucura nici de seninul cerului nici de frumusețea florilor și nici acum, de frumusețea acestei premiere istorice extraordinare....
Șapte zile mai târziu, în seara de 13 spre 14 aprilie 1759, forțele îl părăsiră cu totul și inima lui înflăcărată a încetat brusc să-i mai bată. Cu multe zile înainte, maestrul spunea tuturor că va pleca să-i întâlnească pe eroii oratoriului său, în ceruri, întâlnire ce va fi în ziua de 13 aprilie, motivând că în aceeași zi avusese primul atac de apoplexie și tot pe 13 aprilie avusese loc premiera oratoriului Mesia.
Compozitorul a plecat totuși mulțumit spre Câmpiile Elizeene, fără să greșească deloc cu pronosticul acestei întâlniri ce-l va înălța definitiv spre nemurire și spre glorie eternă.