Camera moliei mele



Îmi pansez rana sufletului meu cu fașa sterilă a inepției cotidiene consacrate. Stupefiat de atmosfera lugubră și de dansul sinistru al moliilor mele ce-și perindă aripile poleite , pe deasupra icoanelor pictate-n ramă. Un vals de sunete hilare este degajat de aripile moliilor îmbătrînite de truda , pofticioasă , de-și devora propriile lor vestimentații funerare.
Aduc ofrandă altarului de vreascuri , îmbîcsit de praful generat de modernism , pun ca ofrandă faptele și creația mea pe altarul timpului pierdut.
Pesimismul meu este , în lăuntrul său , încă o formă de a spera necontenit la nimic. Conștient fiind de faptul că maldărul de paie ude , al conștiinței mele , trebuie așezat pe stativul impunător al dinastiei Schopenhaueriene pentru a se putea usca în inițiativa de cunoaștere.
Îmbracînd , de nenumărate ori costumul genezei timpurii , sperînd că undeva într-un colț stingher și semiobscur al sufletului meu unde raza dătătoare de impulsul necesar gîndirii , o să ia naștere din abisul întunecat că de altminteri nu ar putea stopa negativismul dacă nu se naște din același nucleu cu cel al infernului.
Mă identific prin faptele și amintirile mele. Uneori , amintirile , au mare onoare de a-mi umple golul lăsat , în întrega mea ființă , de acele persoanaje mistice ale prunciei mele.
În țara mea sunt nomadul arhetipal , care nu se ghidează ca originalul nomad după cărarea bătăturită de îndoiala timpului , ci după dragostea față de meleagurile călcate odinioară de acel puști tuciuriu și alintat de tunet , care în amurg alerga orizontul pentru a-l închide în cutia de chibrituri alături de stelele prefăcute-n licurici.
Stau pe o bancă , această construcție modernă a dus la menopauza mea mentală. Brusc prinzîndu-mă într-o adunătură de stropi de rouă , îmi dau seama că m-am Americanizat. În mîna purtătoare de sacrilegiu , nu mai am ca odinioară cărțile te epitemii , ci strîng cu grijă acea adunătură de ingrediente morbide care la rîndul lor contribuie la satisfacerea pîntecelui meu desfrînat. Pătrund cu dantura mea poleită în pastă de dinți în scoarța franzelei presărată cu aburul emanat de căldura zăpezii , abia simt foița de bovină ce se perindă prin peștera plină de salivă. În membrul superior stîng , port necesitatea de a urma cursul însorit al infernului nepervertit , încă , de un zeu trecut prin chin. Privesc cum focul rațiunii se izbește de pereții cavernei sculptată-n marmură de Carara. Oare pînă unde urcă mireasma plantei nocive ?
Afară este un început timpuriu de primăvară , pe la cînd la mine-n suflet este viscol ! Cu ce-mi pot clăti cristalinul ochiului de sticlă ce-mi luminează sufletul infect , cu rădăcinile brazilor smulse de dorul comodității , cu femelele ce-și îmbină hormonii cu tufele de oțetari , cu crăpătura dintre construcțiile moderne ? A Da , scorbura săpată de elementele naturii mă încîntă , îmi dă senzația că în lăuntrul ei există o adevărată colonie de viețuitoare care au un bun comun , acela de a conviețui împreună. Oare o să fiu acceptat în acel mic univers ?
Nu mă pot strecura în gaura neagră în care se comprimă materia , în acel gol lăuntric al ființei mele unde prezentul se contopește cu trecutul și viitorul e inexistent.
Neînțelegerea și dezamăgirea care vine din partea acelor animale imperceptibile și incomparabile în sentimente dăunatoare se dezvoltă în societate sau rămîne la stadiu de tradiție familială ?
Iau în brațe armonia zamei de clopot , sculptez în lemnul de stejar strigătul de vecernie. Nu tind spre idealuri că aș fi idealist doar tind spre nimic ca să exist ca materie.
S-a așternut pe pieptul meu oboseala timpului , scriu același cuvînt ,”Nada” , în bucuria lichidului colorat ce se rostogolește prin tranșeele lăsate de batalionul ridurilor tăcute. Îmi apăs pe conducta principală să-mi simt ritmul cardiac care pulsează dor în inerția vremurilor demult apuse.




(Roșu Tiberiu)