Dincolo de atingere

Ceașca de cafea mi-e neterminată și de aceea nu pot ghici dincolo de conținutul întunecat ce anume voi scrie. Oricum se scrie prea mult și se citește prea puțin. Gândurile prinse în mortarul literelor zac în agonie precum Ana lui Manole în zidurile mănăstirii. Și cine le va trezi la viață într-o lume în care traiectoria unui glonț a devenit mai interesantă decât sensul unei idei ?
Cineva sugera că trăim la nivelul unei întreite înfometări: foamea de imagine, foamea de muzică și foamea de iubire. Probabil din această cauză avem mari probleme cu cititul, cu ascultatul și cu singurătatea. Ce bine ar fi dacă s-ar reduce cunoașterea propriu-zisă la vizionarea unui film din fotoliul comod al unui cinematograf. Să poți folosi abstractul și concretul cu aceeași dexteritate cu care gândirea intră sau iese din contextul realității. Să te metamorfozezi odată cu personajele și acțiunea în asemenea măsură încât la final, să regăsești înțelesurile ca fiind tu însuți. Să asculți apoi nenumăratele frecvențe ale vieții fără să confunzi posturile și glasurile și să-ți confirmi că adevărurile esențiale nu le vei afla cu ajutorul serviciilor secrete. Dincolo de sunet doare absența ființei. Devenită obiect, vocea nu mai comunică ci doar sugerează. Monologhezi fără voie în numele celorlalți iar ei te ascultă liniștiți cu căștile pe urechi. Ce bine ne înțelegem noi în absență!
Nu toți am ajuns pe treapta acelei maturități ce dispune cu încântare de șansa singurătății. De obicei fugim de ea fără încetare. Dar cine scapă de propria sa umbră în lumina zilei? Cine n-are nevoie de atingere pentru a simți căldura iubirii? Și cine acceptă îmbrățișarea, fără speranța tâmpă că plăcerea clipei și eternitatea sunt același lucru? Doar la bătrânețe când cei dragi au plecat unul câte unul pe frontul necunoscutului, iar singurătatea a devenit templul sacru în care aceștia trăiesc și se roagă, rămâi mereu cu brațele țintuite în deschidere. Faptul acesta este neobligatoriu și nepredestinat. Alegi omul din tine fără vreo răsplată. Și acesta crește în tăcere dincolo de ostentația unui spectacol.
Am primit cu timpul răspunsul cuvenit: "Suferințele loviturilor de destin dobândesc un sens de-abia atunci când învățăm, pe de o parte, să jertfim faptele care nu sunt în acord cu noi înșine și, pe de altă parte, să nu persistăm neputincioși în căutarea cauzelor care ne-au adus suferințele" (Andreas Rohen). Așa, încetul cu încetul, am reînvățat cititul, ascultatul și cu dificultate mi-am asumat singurătatea. Pot iubi și dincolo de atingere.
În sfârșit, am ajuns să privesc în ceașca goală. Ghicesc în liniște ceea ce voi scrie în continuare.
Coffee Break , an 2006 nr.ll