Elemente discursive postavangardiste
în lirica de tinerețe a lui Ion Caraion

Preliminarii

Mișcarea postavangardistă erupsese încă din 1941 la revista bucureșteană ”Albatros”, după încercările repetate ale unor ambițioși liceeni ca Ion Caraion, Alexandru Lungu, Eugen Enăchescu (Mihail Crama) ș. a. de a înnoi discursivitatea poetică tributară modernismului în alte reviste anterioare din provincie (”Zarathustra”, ”Claviaturi”). Șefii incontestabili ai tinerii generații de scriitori din anii ’40 au fost considerați numai doi dintre poeții albatrosiști foarte activi, Geo Dumitrescu și Caraion, după cum afirma Marin Mincu în Poeticitate românească postbelică : ”[…] Ion Caraion se deosebește net, de la început, de toți congenerii săi, printr-o mai clară intenție de diferențiere față de discursul poetic ce i-a precedat (tradiționalist, modernist sau avangardist), atât în ce privește sensurile comunicate cât și formele de expresie adoptate. […] poetul ambiționându-se să inventeze o poetică negativă, nudă, în polemică fățișă cu poezia esențialmente metafizică a momentului. Perspectiva antimetafizică îl individualizează pregnant, alături de Geo Dumitrescu, ca pe un reformator intransigent, aflat în căutarea unei formule antisolemne, aptă să corespundă noului orizont de așteptare al receptorului confuz, confruntat în mod dramatic cu ororile istorice și existențiale ale fascismului generalizat și ale catastrofei războiului mondial. » 1)
Despre datele consacrării individuale a fiecărui membru din mișcarea poetică ”Albatros” ne putem edifica repede prin stabilirea debutului publicistic sau mai degrabă editorial, în special când se obținea cu această ocazie un valoros premiu literar. Nu tot aceeași precizie în datarea exactă mai funcționează în cazul constituirii definitive a acestui grup literar, care la început fusese doar unul redacțional, după cum aflăm din Nostalgia absolutului, unde criticul Ion Bălu încadrează prin afinități de program sau de direcție revista ”Albatros”din 1941 în publicistica culturală : « Notele caracteristice dominante ale revistei le-au constituit literatura și informația literară și dacă ne gândim la o eventuală comparație cu periodicele vremii, așezăm fără șovăire Albatrosul între Jurnalul literar, 1939, al lui G. Călinescu și Revista Cercului literar, editată la Sibiu, în 1945, de Ion Negoițescu. Firește, Jurnalul literar se afla sub conducerea unui critic profesionist. Albatrosul nu avea un asemenea spirit director, dar nu în similitudini de formă trebuie căutată asemănarea, ci în prezența pulsației intelectuale autentice, superior exprimată în paginile săptămânalului călinescian și care va fi reluată cu identică fervoare în Revista Cercului literar. Albatros nu a fost publicația unor amatori, ci tribuna unor scriitori de vocație aflați la început de drum și de cristalizare a individualității. » 2)
Criterii stricte ale selecției de membri reprezentativi într-un cenaclu albatrosist nu se știe dacă au existat, precum în cazul colegilor de generație – cerchiștii studenți de la Sibiu ; pentru că cenzura i-ar fi luat repede la ochi, de vreme ce fiecare reușise o timpurie consacrare. Bineînțeles că se aplica totuși criteriul autoimpunerii scriitorului ce intra în rândurile ”Albatrosului”, grație valorii scrierilor sale originale și cât mai multor aprecieri primite din partea unui public specializat (și critic) ori a puplicului larg. Nu putem presupune nici cât de mare ar fi fost rolul literar în postmodernitatea artistică europeană ce l-ar fi jucat o mișcare postavangardistă românească, dacă nu ar fi fost cenzurată drastic după 1947. Rupturile trecătoare din cadrul grupului, produse numai din cauze extraliterare, au cimentat treptat marea prietenie dintre albatrosiști. Sciziunile grupului n-au prevalat față de refacerea, relansările ”Albatrosului”, chiar și la trista începere a ultimei jumătăți a secolului XX, când forța lor creatoare a fost conștient amânată, fiind oficial împiedicată să se exteriorizeze în reviste și cărți.
Ion Caraion a deranjat multă lume, asumându-și riscarea carierei de scriitor și publicist ca să își uimească cititorii : după ce în 1966, publicând Eseu, îi văzuse nemulțumiți pe majoritatea dintre ei, strategiile sale creative de după 1967 au urmărit în special patru obiective bine determinate :
a) să renunțe la orice compromis pentru reimpunerea sa ca poet, critic, eseist – și să-și amintească zilnic de torturanta sa reabilitare pe prima scena literară prin scrierea a zeci de poezii ideologizate, strânse și din periodice în volumul din 1966 ;
b) să extindă treptat, cu orice carte apărută, orizontul de așteptare al cititorilor de pagini cu accente protestatare, atacând voalat sau tranșant falsa liricitate a realismului socialist ;
c) să redea vivacitatea pierdută criticii – în eseistica sa, un fel de critică a criticii în Duelul cu crinii, sau în primele două volume din Jurnal – dar mai ales în critica de tip monografic. Cartea despre Bacovia, Sfârșitul continuu sau lungul studiu introductiv la Poezii de T. Arghezi au devenit exerciții de admirație față de intransigența a doi maeștri, unul din Bacău și altul de la Mărțișor. Argzezi îi sfida pe gazetarii supărători, sau pe uneltitorii din redacții, ca Miron Radu Paraschivescu;
d) să cultive o poezie menținând dezideratele postavangardei dar transpunând stările eului liric și prin bogăția mijloacelor neomodernismului ; după revenirea sa pe plan literar, I. Caraion îș punea problema găsirii unor noi particularități de limbaj și de imaginar poetic pentru ca acestea să nu fie mai prejos, din cauza perimării expresivității, altor universuri fictive sau inovațiilor formale revoluționare ale scriitori mai tineri, din promoțiile anilor ’60 sau ’70. Ca vechi postavangardist, lupta continuu pentru atingerea stadiului descoperirilor poietice, considerat de Grigore Grigurcu « în mare măsură un rod al reformării modalităților circulante » 3). În Experimentalismul poetic românesc M. Mincu explică faptul că semnalase încă din 1980-1983, publicând studiul introductiv la Avangarda literară românească rolul jucat în anii ’60-’70 de către veteranii generației ”Albatros” : « Tinerii poeți care publică după ”generația războiului” configurată prin numele unor Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru etc. vor înnoda cu tendințele moderniste și postavangardiste, scriind cu deciziune poezie experimentalistă. Cel mai important dintre aceștia va fi Nichita Stănescu, pot extrem de atent la transformările survenite în poezia continentală. » 4)
Poezia ”Caseta cu inimi de fosfor” din volumul Cântece negre (1947), scrisă de I. Caraion « în numele durerii care trece prin aer » 5) și al tuturor confraților din cadrul mișcării poetice ”Albatros” se pare că reprezintă o piesă de rezistență, un fel de imn secret al grupului ce avea să fie persecutat zeci de ani sub comunism. Nu degeaba făcea aluzii Geo Dumitrescu în multe poeme despre gămăliile de chibrite ce trebuiau reaprinse, despre inima incandescentă, de fosfor a prietenului Caraion, singurul scriitor român condamnat la moarte, pentru că a cunoscut toate bolgiile detenției politice luându-le ca pe niște aventuri ale inimii sale, comparată încă din 1946 când scrisese Cântece negre cu o bască de fosfor, cu un triunghi de durere și un circ devastat de la tropic, date cordial spre încredințare optimistă prietenilor sau cititorilor săi.


Recrudescența durerii – ”poietica reformatoare”6) a lui Caraion

(Panopticum, 1943 ; Omul profilat pe cer, 1945)

Primul volum Panopticum al poetului postavangardist I. Caraion include o critică de-abia mascată a regimului atonescian, dar și o prezentare, ca de raport militar, a cruzimilor războiului. I-a pricinuit mari neplăceri : acuzații nefondate prin presă că ar fi comunist, amenințări cu moartea, că va fi închis politic, toate venite din partea autorităților și a colegilor din presa de dreapta. Însă tânărul student venise în Capitală din județul Buzău ca să cucerescă inimile tinerilor cu incisivele sale versuri ; știa bine că aceste măsuri nu pot fi descurajante pentru un albatrosist, ci îi vor face mai căutate poeziile. Scrisese cu și fără pseudonim literar în majoritatea revistelor din Capitală sau din provincie. În 1943 devenise persona non grata. Dacă unele ziare ”pășuniste” mai ales din Ardeal îi refuzau colaborarea, spațiul paginilor literare din Dacia Rediviva (rămasă un timp singura revistă culturală din București fără implicații propagandistice) i-a fost oferit cu mărinimie și înțelegere de către Pericle Martinescu, redactorul-șef. Vehemența discursivă presupunea un îndelungat travaliu poetic. În unele articole a fost asemănat de către Geo Dumitrescu în 1944 prin ton pamfletar la adresa regimului cu maestrul poeziei protestatare din timpul războiului, Tudor Arghezi. Limbajul, lexicul necenzurat ale lui Ion Caraion sunt de la început în relație strânsă cu inconformismul săpării adânci în profunzimile straturilor lexicale, semantice ale poetului și marelui gazetar de la Mărțișor. Un viu interes a fost manifestat de Geo Dumitrescu pentru debutul editorial al lui Ion Caraion, Panopticum constituind cu certitudine o carte postavangardistă, « un raport al activității negativiștilor în timpul războiului, dar și un ordin de zi […] prin care suntem chemați să merităm noul apelativ de ‘constructiviști’, să simțim cotul, să facem front în lupta care a început și care are nevoie de noi. » 7)
Poezia care dă titlul volumului din 1943, ”Panopticum”, prezintă un mare dinamism nu atât prin imagini derutante, cât prin implicațiile protestatare. Asistăm la o paradă regizată a senzațiilor, la jocul de-a războiul pe mize mari al « oamenilor incidentali », care nici nu bănuiesc răul social instaurat cu bună-știință când « vorbesc singuri și tare » 8) ; astfel că nimic nu mai poate fi controlabil. Drept urmare, orașele încep să se plimbe prin piepturi, fiind « incendiate, amare » ; instinctul carnivor se abate și asupra păsărilor din colivii, iar urmarea ilogică este că fețele umane îngrijorate au ceva încins și mat – « au pe ele cărbune crescut/ cu gloanțele, cu foile de cort », pentru că și hainele par toate de « culoarea drumului spân » ; așezate rigid, forțat pe trupuri, «echipamentele seamănă cu pietrele » iar « puștile lor […] n-au să tragă niciodată » decât de s-ar ivi Dumnezeu ambulant pe linia întâi. 9) Ultima parte a poemului ”Panopticum” este un apel adresat oricărui om incredul la palparea rănilor universale : « dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Hristos în tranșee/ sau l-ai găsi mort în porumbiști. » 10) Însă macabrul sau abominabilul sunt direcționate spre sublim, dat fiind faptul că mutilații sau morții de pe front sunt animați de mesajul viitoarei comuniuni cerești : « Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri/ din alifia țarnelor, din vegetații de fier – că…/ ”noi pentru tine ducem acuma războiul acesta/ mare cât o felie de cer”. » 11) Finalul prezintă antitetic față de soarta soldaților siluetele radioase ale orășenilor, pândiți și ei totuși de grija bombardamentelor : « cu toate că trupurile noastre-ngropate-n asfalt/ se uită la soare ca la un hoț ieșit, ziua, din mine. » 12) Influența expresionismului poetic și pictural este evidentă, mai ales dacă analizăm două versuri discutate de E. Manu în monografia Ion Caraion, după care eul liric ar face trimitere aici la starea de revoluție comunistă, la sabotare, ceea ce nu-i deloc relevant în text : «Pe timpul războiului, în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze, de sport. » 13) Arderea cartierelor bombardate de ruși și englezi începuse să provoace și în sufletele tinerilor o pustiire sau un defetism, ce ar fi dispărut cu greu după venirea păcii. I. Caraion n-are nici o intenție să pomenească despre « arderea cartierului » militar german, printr-o acțiune a ilegaliștilor comuniști cum insinuează E. Manu.
În prima poezie a volumului Panopticum, ”Antreul poemului”, avântul tineresc (« Avem umbletul simplu »), forțele primelor mari idealuri (« Noi am scris cu nervoză pe ziduri » 14) ) au un inamic de temut, războiul. Eul liric nu se mai poate sustrage din stereotipiile comportamentului colectiv decât dacă va fi mistuit de revolta împotriva rigidității vieții sale, nepăsării și degringoladei pe timp de război. Ascultând comenzile exterioare, devine insensibil la atrocitățile acestei conflagrații care-i poate mutila personalitatea, dar știe că trebuie să reia apoi viața idioritmică : « Lăsăm perdelele, îndurăm frigul ; pentru brumă – / nici înțelegerea voastră, nici bucuria postumă/ nu ne mai trebuie. Ci numai, frumos,/ s-auzim cum umblă grâul pe jos,/ cum îngerii ne cheamă – în mână/ când ținem trecutul (fântână)/ din care bem cu mâinile-amândouă/ apa rugăciunii mai tare, mai nouă. » 15)
Îndemnul dat « pomilor » în poezia ”Inițiativă” de a ieși din încremenire poate fi interpretat simbolic în două feluri. Prin ei sunt sfidați de fapt burghezii, sau stâlpii lumii capitaliste, marii politicieni : « v-am urmărit în călătorii mărginașe/ de-a lungul acestor orașe » ; « culcați-vă, universal, tristețea prin/ caldarâmuri blegi de mahalale. » 16) De asemenea, trunchiurile vegetale, având ceva prea antropomorfic în ele – « umbletul vostru domestic, oval », sunt prevenite să nu fie dezrădăcinate în « orasul mâncat de alarmele-aceste » 17) și să devină combustibil în sobe. Aluzia metaforică la « tăblițele », poate și la numerele de pe brațele celor ce urmează a fi gazați în lagăre este cutremurătoare, deși parcă n-ar fi vorba la mijlocul textului poetic decât de un element decorativ, necesar la stivuirea trunchiurilor pentru cherestea : « voi, prieteni vegetali, vă veți trezi cu tăblițe la gât. » 18)
Scrisul pe scoarță, chiar în ”pielea” copacului antropomorf, reprezintă inventarea unui inedit sistem de corespondență cu proprii cititori, sau de întrecere în excentricitatea discursivă cu șeful generației ”Albatros” : « voi scrie lui Geo Dumitrescu la țară » ; « să vă ung zgârieturile și pieptul mai am de furat din buzunare dimineață, tinerețe și coton. »
În ”Coșmar”, ”Pacienți”, ”Clișeu”, ”Diagramă” discursul lui Ion Caraion nu cunoaște atenuarea aplombului postavangardei, decât prin faptul că neglijează tot mai mult folosirea verslibrismlui. Ilogic, sarcastic, disimulant, uneori și mucalit, acest discurs al depoetizării limbii noastre literare este un mecanism puternic, bine reglat pentru a nu emite stridențe ci doar o spontaneitate lingvistică, cu sonorități aspre, memorabile.
De fapt, mașinistul neconstrângătorului panopticum face imprevizibil cuvântul (G. Bachelard 18) ), se deplasează liber mental spre orice focar de tensiuni existențiale ; pare un corespondent de război al unui trust important de presă, iar deontologia sa îl obligă să respecte datele consemnate și pe holurile spitalelor de campanie, interpretându-le fantezist toate repercusiunile în viața cotidiană : « Șrapnelele ne-njură ; curg apele dense cu oloi » ; « Vom evada prin creștetul casei într-un platou fără glanțe și lacune. » 19) (”Coșmar”) ; « Se urneau spitalele pe jos/ – niște mari cutii cu sărbătoare,/ fiecare pat creștea c-o floare/ la obrazul Domnului Hristos. » ; « Noaptea – blid cu oase negre sparte – / la bolnavi în braț fuma mohârcă,/ fiecare ceas ne lua în cârcă » 20) (”Pacienți”), etc. Asistăm în aceste versificări aparent lipsite de articulare logică la expansiunea sub tutela hazardului a tuturor convențiilor moderniste dar și avangardiste. Marele grad de libertate prozodică, dezliricizarea masivă se îmbină cu « revolta », dezordinea generând « lumi analoge, caleidoscopice și instabile, brăzdate de apariții bruște, meteorice : o feerie interioară” 21) , după afirmațiile teoreticianului Ion Pop. Poetul albatrosist Caraion este considerat însă cel mai prolific și mai deschis înnoirilor dintre postavangardiști.
Prin amestecarea în creuzetul său imaginativ a elementelor moderniste cu arsenalul de mijloace ale avangardiștilor autorul-observator din Panopticum vizualizează până și inobservabilul, stările convulsive ale inșilor, ale istoriei, ale materiei – altfel spus amenințarea civilizației de inumanele gesturi ale nepăsării generalizate : « Prin inimile noastre trec domnii cu trăsura – / sub vânăta cangrenă ca sângele sau drupa » ; « Copacii pe trotuare mergeau de-o săptămână/ (mucegăise cerul la geamul 20)/ da, ploile pe streșini absurde-au fost și reci// afișele din palmă… » 22) (”Diagramă”). Într-o altă poezie, ”Motiv”, se urmărește ca, prin lumea citadină ruinată după raidurile aviatice, să se dea impresia desprinderii dure de trecut, prin întâietatea acordată elementelor concretului, similitudinii senzațiilor auditive sau tactile, la fel de intense în locuințe și pe străzi : « Astfaltul bolborosește beat pe trotuare/ conjugat cu tălpi de gheată la soare./ Ar fi ridicol să te poți gândi la altceva decât la război. » ; « (Au mers prin oraș sirenele nechezând/ ca niște cai după mânz) » ; « Interesant e numai un cântec Wolfram. » 23) Extrema ironie, șarja prezintă accente protestatare, dar niciodată poemele din Panopticum nu constituie pamflete politice clare, precum Baroane ! de T. Arghezi. Registrul grav se insinuează și în tonalitatea textelor concurând cu elementele satirice. Rezultă imediat un echilibru, o dozare chimică a intențiilor kathartice ; sau o coincidență a opozițiilor dintre categoriile estetice : de la burlesc la tragic, de la grotesc sau abominabil la sublim. Imagini caricate de oameni lucruri și fapte se amestecă mereu cu acțiuni, situații evocate de către I. Caraion : « Acuma trebuiesc oameni puternici, care de asalt, păpușoi,/ nu aparate de cusut cuvinte în gând. » (”Motiv”), « Cu bucuria vegetală a sânilor treziți/ sub densitatea caldă din budoarul mov/ vom face excursii retrospective/ peste pielea culcată a acestui pantof,// care se numește, după împrejurări, viață sau bulevard. » 24) (”Perspectivă”). Aparatul statal de propagandă și de cenzurare a opiniilor exprimate sincer de intelectuali apare în versurile citate din ”Motiv” redus caricatural la o mașină de cusut (simbolizând gurile slobode) ; performanța ei ar fi să coasă și creierele, prin impunerea tăcerii pentru a fi vehiculate exclusiv mesaje oficiale mincinoase.
Discutând despre importanța mișcării poetice postavangardiste, Ion Pop subliniează în finalul cărții Avangarda în literatura română despre cuvântul hotărâtor ce l-a avut de spus publicului larg generația ”Albatros” (numită nediferențiat de către critic ”a războiului”) : « […] avangarda a menținut trează, prin nonconformismul ei spectacular, conștiința creatoare, a semnalat momentele când poezia risca să moară de ”prea poezie”, a îndemnat la o benefică luptă împotriva inerției. Știm astăzi că ”valorile veritabile”, prezențele semnificative n-au lipsit nici în spațiul românesc, iar evoluția în postavangardism a literaturii noastre a arătat că spiritul ei reînvie periodic, ori de câte ori se simte nevoia unei regenerări ; că există ”cicluri ale avangardei” în care principalii săi ”invarianți” reapar în forme corespondente momentului istorico-literar respectiv. A fost cazul ”generației războiului”, a lui Geo Dumitrescu și Constant Tonegaru, dar și – în imediata noastră apropiere – al ”generației ’80”, prin care s-a reafirmat nevoia unor noi confruntări dintre realitatea cuvântului și ”planul primar” al existenței. Disputa dintre tradiție și invenție, dintre ordine și aventură, rămâne desigur deschisă. » 25)
Ion Negoițescu îl numește pe Ion Caraion « fermier de imagini » în revista ”Cuvâtul românesc (nov. 1986) dar și în operele critice ale sale. Arta poetică ”Perspectivă” a lui Caraion din volumul Panopticum cuprinde expresii grotești, cultivate oniric-paroxistic de suprarealiști, sau sintagme oximoronice. Spre exemplu, despre femei eul liric fantazează de la început că « vor spăla memoria oamenilor clandestini (subl. n.)/ peste diminețile cu sânge și lapte. ». Adaugă la final că « va fi o zi plouată pe țâțele-amândouă/ și-n noi o bubă-amară urcată pân’ la gât… » 26) Aspectul de epicizare a valențelor lirismului transpare încă din primele trei strofe, prin rolul simili-actanțial al « femeilor din versurile mele », « profesorilor solemni », « ploii », « puștilor » ce-și « fac de cap și scriu. » 27) Eul poetic intervine acuzator în textuala realitate a lumii gazetărești sau scriitoricești, blamând impostura. Ieșirea temperamentală nu-i gratuită, ci în scopul de a corija mania scrierilor comandate de sus, de a face să dispară notele discordante extraestetice din articole sau opere literare : « Pe puștii care-acuma își fac de cap și scriu/ așa, cum le convine, cu păcură sau alge,/ am să-i învăț cu gramul farmacie,/ că arta fără vată e-anemică – se sparge ! » 28)
Vătuirea artei este un motiv ce va reveni constant în volumele lui Ion Caraion. Această simulare de a fonda arta pentru artă, turnul de fildeș reprezenta de fapt amortizarea sunetelor prea acuzatoare prin discursul semnificațiilor circulante nu numai într-un text, ci în toate creațiile albatrosiștilor. Putem stabili chiar taxonomia ideilor sau motivelor literare albatrosiste care migrează, prin alte exteriorizări expresive, de la o operă la alta și astfel tentația de a spune că ei se pastișau reciproc (conform insinuărilor unor critici) ar fi o gravă eroare. Georg Trakl, Withman, E. Pound, avangardiștii ruși, Anna Ahmatova, postavangardiștii italieni etc. nu au scris oare versuri depoetizând continuu o limbă literară moleșită de abstracțiuni ? La fel au procedat și poeții mișcării ”Albatros”. Drept concluzie, după investigarea unui întreg Panopticum (1943) vom reenunța observațiile pertinente ale criticului Marin Mincu despre prima etapă a creației lui I. Caraion : « Ambiția cea mai înaltă a lui Ion Caraion a țintit să-l oblige pe lectorul leneș să accepte noul tip de discurs fără a-l mai raporta în nici un mod la convențiile receptării ”estetice”. Poate că pentru primele trei volume ale lui Caraion este mai funcțională sintagma de ”anti-poezie”, în accepția postavangardistă a depășirii unei mentalități ”poetizante” ce viza tentativa de înfrumusețare a realului, de netezire a tuturor asperităților acestuia printr-o expresie pură, extirpatoare de materialitate. El refuză programatic o asemenea poetică puristă, intenția sa obsedantă fiind chiar aceea de a accede la materialitatea matricială, impură, a realului și limbajului deopotrivă, printr-un foraj de adâncime când discursul, ce se constituie chiar în actul forării semnificante, dă peste marginile tiparelor impuse, azvârlindu-se entropic în poem straturi mai nămoloase, materii imunde, […] închise ermetic sub crusta magmatică a limbii naturale. » 27)
La publicarea în 1945 a celei de-a doua cărți, Omul profilat pe cer, poetul își redirecționează atacurile, asupra pericolului prelungirii ocupației rusești. Multe poeme de război lucrate parcă în filigran sau gravate în conștiința poetului amintesc de Baladele lui Radu Gyr publicate în 1943. Și T. Arghezi s-a inspirat din acest poet, din perioada interbelică, chiar și în “poezia boabei și a fărâmei”. I. Caraion nu poate evita, ci va lua din recenta literatură, dar nu ca modele formale, ci drept surse conținutistice (ca material documentar strâns pe linia întâi de pe frontul de Est) aceste balade. Atitudinea sa nu-i corifeică, fiindcă nu presupunea o ucenicie la clasici, ci o sfidare a noului regim politic tot mai dominat de comuniști, dar și reformularea radicală a limbajului prea clasicizant specific unui important poet dintr-o generație anterioară. Această alegere a lui I. Caraion, de a rescrie într-un mod original, contrapunctic baladele de război se datorează valorii, autenticității scrierii lor pe front și faptului că toți cititorii simțeau încă o atracție canalizată preponderent spre impresiile intense cazone sau pentru tehnicile prozodice foarte diverse ale lui R. Gyr. Tema predilectă din volumul Omul profilat pe cer este contestarea cultului omului nou, atât a celui din utopiile ariene, cât mai ales a fantoșei sale mai grotești din doctrina marxist-leninistă. Primele poezii nu ne conving asupra adecvării discursive la spinoasa problemă a subminării unui mit în formare – al omului muncii, de o incultură nescuzabilă prin performanțe fizice. ”Pasărea urgiei”, ”Trotuarul din memorie”, ”Dezolare”, ”Inedită”, ”Partitură”, chiar și ”Corespondență pe un arbore” sunt texte mai slabe calitativ, iar scopul antepunerii lor față de cele mai reușite care încep cu ”Migrațiune” se pare că era obosirea vigilenței cenzorilor. Multe dintre operele ce vor fi publicate de Caraion încep prin redarea stării dezabuzării sceptice ; atmosfera creată aproape artificial, ca în seră nu anunță tensiunile, inconformismele unor alte poezii. Camuflarea textelor importante de « antreurile » textuale simpliste va deveni între anii 1945-1947 o tehnică autoimpusă a membrilor ”Albatrosului” pentru a-și deruta, a-și obosi urmăritorii, cerberii din lumea critică și din cenzura stalinistă-grozistă-dejistă. Versurile se succed la început sugrumate, în deriva completării întârziate de sensuri, neavând sonorități protestatare decât abia perceptibile : « Se prăbușesc în inimă găleți,/ – cuvintele. Nu pot să chiui, să m-agăț/ de cineva, să-mpiedic măcar hoitul/ prăpăstiosului incendiu. Un desmăț// se-ntinde pretutindeni, macerat. » ; « Migrenă, ulcer, tusă și scleroză – / nădejdea ca o târfă, de ce fuge ? » 28) (”Trotuarul din memorie”). Tonul este prea elegiac sau bacovian în ”Dezolare” : « paloarea […]/ sau soarele… sau cărțile… cocorul/ mi-au năvălit în inima bolnavă ». 29) Cetatea este comparată cu o targă, iar aplecarea frunții resemnate a omului cu înclinarea unui fier înfipt prost în pământ. Tonalitatea « sensibilității ultragiate » 30) a lui I. Caraion ar fi trebuit să fie mai violentă, dar rămâne în ”Inedită”, ”Partitură” și ”Corespondență pe un copac” una mohorâtă, depresivă : « Dă-mi brațele rotunde ca ștreangurile : cești – / sau lasă-mă… Nu-i singur copacul meu în cușcă ? ». Discursul la persoana întâi nu-i convingător : « dropii de muzici scuipate în sânge.// Mă fură trecutu-ndărăt și mă-njunghe,/ încep să-mi uit caligrafia, cuvânt…Ne-a umplut despărțirea cu știuleți de pământ » ; « Spitalele urlă, copacii n-aud/ și cerul e leoarcă… și timpul e bruma… » ; « Nu mai credeți, oameni de-argilă, c-a trăit Iisus într-o iesle. » ; « Vom muri, plini de mâzgă, pe cornute maidane. » ; « Ne-au băut pân’ la ziuă cățeii febrei c-un bici. » ; « Nu-i mai duce, băiete, inimii acest zbucium, acest…/ Suflete cu pașaport voiajează către Cercul de Foc. » 31)
Celelalte poezii ale volumului din 1945 au devenit antologice, chiar discursivitatea fiind de o fluență excepțională, aceasta în comparație cu ceea ce autorul experimentase anterior, din păcate cam inabil : un tip de colocvialitate, de rostire umflată proletară (cu deziceri burgheze), simulând imperfect imaginația populară, debusolarea morală de atunci. Laitmotive devin din versurile ”Migrațiunii” resemnarea – « Ne-am tot retras », sau depărtarea de « trecutul mult, vărsat cu capu-n jos/ Și adunat cu beznele-n caiete. » ; se recunoaște critic stagnarea bruscă a culturii, a educației și principiilor civilizației, a drepturilor omului ce se văd reîntoarse, alungate la sfârșitul epocii luminilor : « La margini de orașe/ Mureau lumini târzii și sfâșiate,/ Nu mai erau acolo în cetate/ Nici oameni, nici paiațe… Pe fărașe. » 32) Autorul este impulsionat de a da glas în sfârșit și-n poemele sale rechizitoriului vindicativ asupra regimului de « democrație populară » care se instala solid prin fraude electorale. Parcă ni-l înfățișăm pe Caraion ca un nou Rousseau ori Voltaire care s-ar ridica în fața mulțimii, dar nu să anticipeze rațional, profetic progresele omenirii, ci să apere cuceririle civilizației, bazele unei vieți moderne atacate de ideile comunismului. Strategia opunerii de rezistență la bolșevizarea țării, ce trebuia s-o aibă omul de bine sub comisarii sovietici, neaservit intereselor politrucilor care le deveniseră acoliți, capătă în poezia lui Caraion aceeași luciditate ca în cazul luptei enciclopediștilor cu tendințele absolutiste monarhice din secolul al XVIII-lea : « Un rol important îl joacă spiritul critic : rațiunea Luminilor este combativă și implacabilă, ea se ridică împotriva prejudecăților, argumentelor bazate pe autoritate, […] a tentativelor de a aduce atingere libertăților. Una dintre realizările ei capitale poate fi considerată formularea ”drepturilor omului.” » 33)
Prin alegerea titlurilor poemelor Ion Caraion din Omul profilat pe cer își asumă riscuri imense de a i se interzice să mai scrie. ”Viziunea de la No. 7” are corespondențe discursive clare cu ”Mesagiu pentru colivia poetului”, ”Mahalalele” și ”Periferică”, astfel încât am zice că sunt patru membre ale unui singur corp poetic. Sau că dinspre toate cele patru laturi ale unei case a claustrării eului liric, apare un zid alegoric al izolării și morții, de noncomunicare cu strada, care trebuie și poate fi străpuns. Vedem noul zid ideologic prin ”Viziunea de la No. 7” devenind în sfârșit vincibil cu ajutorul unor catapulte imaginative : « Să deschidem degetu și geamul,/ trotuarul a trecut prin casă,/ rana frunții – cancer – se dezbracă/ pe dreptunghiul fețelor de masă. […] Nu, iubito, munții se destramă,/ emigrăm pe rând în câte-un fel – / trotuarul a trecut prin casă/ ca un domn cu strada după el. […] toamna zugrăvește-n câmp șopârle, noi visăm în camere pătrate.>> 34) Catrenele vin din aceeași matriță prozodică. Succesiunea de imagini este tot mai aberantă, anticipând scriitura poeților optzeciști influențați de cele unsprezece principii enunțate de Ihab Hassan.
Criticului Gh. Grigurcu i se părea în paginile sale critice dedicate lui Caraion și lui Marcel Gafton (”Pornind de la expresionism”) că se observă în toate accentele protestatare ale poeziei primului dintre ei o dependență prea mare față de discursurile moderniștilor (dar și față de cele ale reprezentanților din avangarda istorică) : « Poetul se poate compune pe sine și retrăind textul rezonant al altora. Democratismul social vociferant al lui Caraion se repercutează în democratismul unei poetici disponibile. » 35) La urma urmei criticul nu intenționa să minimalizeze originalitatea operei lirice a lui Caraion, ci să atragă atenția că aceasta se bazează sui-generis pe conceptul intertextualității, abia teoretizat de Julia Kristeva la data apariției cărții Poeți români de azi: « e un rod al refolmulării modalităților circulante. Fără vocația răsturnărilor, fără a constitui o bază de decolare în necunoscut, această creație are funcția rafinării. Întrunire de teme și modulații, de sonuri și nuanțe asimilate cu o rară osârdie și topite într-o existență totuși proprie, marcată însă înainte de toate prin gestul dezvoltării unor direcții preluate. » 36) Însă poezia ”Clasicism” anunță o factură total liberă de contemplație a obiectului poetic (decelabilă în proza poetizată a lui Ioan Flora), viziunea « întâlnirii cu Pan lângă fântână » nu numai a cititorilor versurilor, ci a antrenării într-un joc fabulos de-a livrescul, de-a înfrățirea tuturor marilor « Hristoși ologi de visuri și femei », de la acei poeți clasici latini până la prozatorul satiric Juvenal : « Am să mă-ntorc la voi, sunt sigur… Într-o zi/ vom fi-mpreună iar, Virgil, Horațiu. La fel de triști sau detașați de spațiu/ vom scrie cărți cu vin pe bani și ne-om iubi.// […] când fructe cad bolnave-n anii mei,/ am să mă-ntorc la voi ca sângele-ntre frați.// Ne-om lua în brațe, inși de promoroacă,/ să bem vulgar cu-Ovid, cu Juvenal ; » 37) Se observă în partea a doua a poemului ”Clasicism”, prin includerea indiciului că a dispărut falia temporală de ucenicie la clasicii latini, faptul că Ion Caraion realizează un apel subtil către colegii săi de la ”Albatros”, spre a se recunoaște și ajuta necondiționat, de a continua să colaboreze în orice timpuri de restriște : « Aș vrea atunci – pe străzi trec dimineți și trec femei – / Se coc în mine roadele sălcii,/ am să mă-ntorc la voi, sunt sigur, într-o zi/ cu-alcool să chefuim barbar, nemernici zei,// Și-n dimineți de alte somnolențe/ când, iarbă-a fiarii-n piept ni te înscauni,/ noi să pornim urcați în diligențe,/ prin bungetul pădurilor de fauni.// […] Mi-i dor de voi ca de-o religie nouă,/ Terențiu, Plaut, Marc Antoniu, Stațiu,/ sunt iar bolnav de cântece-n nesațiu/ v-aș sărut ape pleoapele-amândouă,// […] Când doar tăcerea varsă-n ochi mister,/ blazați de-atâtea palide șabloane – / noi cei flămânzi de-adânci Mediterane/ să emigrăm spre noul Finister. » 38)
Au fost remarcate de către cei mai redutabili critici interbelici, dar și de către cei postbelici, performanțele atinse de I. Caraion prin organizarea formală a textelor poemelor, astfel încât niciodată viziunea dorită de autor să nu-și piardă puterea sugestivă. Victor Felea prezenta în Poezie și critică autoflagelarea acestui poet cu propriile cuvinte sau intenții discursive : « Dacă poetului îi este dat să străbată infernul cuvintele lui vor păstra urmele neplăcute ale beznei ; însă acestea fac parte din însuși trupul martirizat al poeziei și cititorul le va lua ca atare » 39) În ”Omul profilat pe cer”, poezia care dă titlul volumului din 1945, retina observatorilor spectacolului liric bine regizat este divers acaparată. Privirile noastre vor fi izbite cu torentele încărcate de obiecte smulse în mari inundații de scene iconoclaste, apocaliptice. Omul celest are un « păr negru, ierbos », atârnând greu, enorm « ca o zăpadă polară » pentru că în el « s-au înecat femei » și s-au carbonizat păsările ; împrăștie asupra oamenilor ușor influențabili, spiritul gregar al distrugerii tradițiilor : « ”Dărâmați orașul acesta/ în care nimic nu mai e sigur” – / spuneau trecătorii, uitându-se în urmă. » 40). În schimb, secreta ponderare a tensiunii halucinației citadine o constituie reglarea focarului optic în oglinzile strâmb cugetătoare ale « trecătorilor ». Aceștia, după ce fuseseră marcați de loviturile sorții în război, scrâșneau din dinți să nu deznădăjduiască când vedeau forțele proletariatului venite la putere cum le confiscau bunurile, proprietăți întregi sau părți din case considerate prea încăpătoare: « ploile au curs paralel/ cu dragostea, cu bucuria, cu iarba./ O bucată de pâine uitată în coș/ o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri,/ o pensiune din care – au plecat ferestrele/ un copil care se plimbă prin bătătură/ o mamă care nu mai poate să nască » 41) Nu se poate pune capăt obsesiei interogative. Deoarece nu întâlnim amuțirea revoltei, nici prin fixarea delirantei imagini expandate pe cer a omului contemporan : « Printre materii anorganice, printre viziuni sălbatice și plante/ mergea uriaș ca o mie de blocuri puse să meargă,/ ca o mie de soldați trimiși să se omoare,/ ca o mie de prizonieri întorși din război,/ ca o mie de muncitori chemați la fabrică.[…]/ și sângele negru, sângele pământului/ bolborosea prin carnea ruptă, prin aer,/ întors către omul profilat pe cer. » 42) Se inculcă foarte subtil ideea principală a părții a doua, că parcă nimeni nu va mai evada dintr-un viitor gulag cu « sârmă gimpată » (exact cum trebuia să se numească o culegere de poezii ale celor de la ”Albatros”, interzisă sub Antonesc). Autorul sugerează pierderea libertăților cetățeanului ce începuse din 1944, în final generându-se liniștirea ataractică a contorsionării imaginilor frânte, apărute pe oglinda evenimentelor foarte tulburi: « A fost o seară tulbure. Departe/ s-au auzit mitraliere. Veneau./ Pe brânci !/ În coate !!/ Acuma !!!/ – Dimineața ca o sârmă ghimpată/ s-a oprit în pieptul omului profilat pe cer./ El se uita în pământ/ – pământul semăna cu toamna – / și nu mai vorbea nimeni.// Pe urmă, târziu, s-au auzit mitralierele în oraș… » 43)
Criticul M. Mincu selecta și din volumul Omul profilat pe cer al lui Ion Caraion, pentru al III-lea volum din antologia sa comentată Poezia română actuală (1999), pagini memorabile de versuri: ”Cartierul din fotografie”, ”Lucrurile de dimineață”, ”Urbanism”, ”Confluență”. Arsenalul de procedee postavangardiste, precum frizarea absurdului prin plasticitatea comparațiilor voit forțate de către I. Caraion (« și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate » ; « mi se părea/ că fetele mor prea devreme, ca niște sărbători neterminate » 44) ), îl determină pe criticul antologator să discute despre « demersul corosiv, antiestetizant », venit ca replică față de baladescul « grațios-barochizant al cerchiștilor ». 45) Dar și despre textualismul avant-la-léttre al lui Ion Caraion, decelabil în construirea unei « poetici a terorii existențiale și scripturale », observând că « într-un peisaj insalubru, avortat de intestinele murdare ale unei Istorii ingrate, poetul simte ”o scârbă de viață apăsătoare” și conștientizează neutru cum ”neliniștea scămoșată își urcă râmele-n carne”, corporalizând astfel o stare de criză paroxistă, ajunsă la stadiul histerizării, ce nu mai poate fi exorcizată altfel decât prin mijloacele descrierii clinice. 46)
Peisajul citadin apocaliptic răsfrânt cu angoasantele scene de război în memoria eului liric restaurator al străzilor bombardate din ”Cartierul din fotografie” poate fi redat rezumativ citând doar versurile « Ploua cu stropi mari ca niște viermi de argint. », « mă neliniștea complotul sceleraților împușcați în cetate », « Într-o duminică frumoasă ca un han de provincie/ au fost traversate granițele Olandei… » 46) Vestitul târg de haine și obiecte scumpe al Colentinei, unde se făcuseră « negustori » peste noapte boierii scăpătați și prigoniți de comuniști, este descris în prima strofă din ”Lucrurile de dimineață” : « În partea de nord a târgului,/ printre barăci/ e o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiți,/ trec de pe un trotuar pe altul./ E târziu/ plouă/ de când am venit în strada asta, plouă/ parcă n-ar ploua decât pentru mine,/ parcă s-ar termina respirația în pietrele străzii/ și n-aș mai exista decât eu. » 47) Personificarea șanțurilor și gurilor de scurgere aduce în partea a doua a poeziei, datorită îngroșării notei de absurd și macabru, o impresie că eul poetic ar avea brusc viziunea isteriei colective : « în partea de nord a târgului canalele sunt obosite,/ canalele râd prin grătarele lor/ cu zeamă grasă, inconștientă, regeneratoare. » 48) Oprindu-se la aceste versuri reprezentative pentru scindarea în cioburi ascuțite a reprezentării mimetice pentru un fin observator al subteranelor textuale, Marin Mincu discuta despre resursele textualizante de care se încarcă universul operei lui I. Caraion. Imaginația poetului își declanșează numai sarcasmul, nicidecum răutatea umană, cinismul – după considerațiile mefiente ale lui Ilie Constantin din Dublul ochean 49). Este mai potrivit să apreciem « nihilismul cioranian » 50) starea de spirit sau inspirativă a tânărului poet Ion Caraion, el contactând orice nevroză colectivă pentru a o analiza fenomenologic, când urmează a o transpune poetic. Criticul M. Mincu intuiește și demonstrează autenticitatea scriiturii lui Ion Caraion, « poet al ororii existențiale prin definiție », « al mutilărilor de conștiință, al anxietăților ”schizoide” ca stare de criză perpetuată a unui proces în care conținutul ulcerat destructurează realul și-l adoptă drept unica practică semnificantă », din pricina « plierii prozaice, antisentimentale la real » 51)
Poezia de tinerețe a lui Ion Caraion ne prezintă palpitarea eului său profund, oricât de impersional sau hermetic s-ar scufunda în pliurile textuale, căci impresia ultimă rămâne cea a confesiunii rostite direct în tablouri fals descriptive, în pseudo-reportaje de război scrise totuși cu maximă obiectivizare și focalizare ca-n colimator, a realului, a crudei istorii, altfel spus fără nici o implicație ideologică.




Note

1) M. Mincu, cap. ”Ion Caraion” din Poeticitate românească postbelică, Ed. Pontica, Constanța, 2000, p. 62 ;
2) I. Bălu, Nostalgia absolutului, Ed. Eminescu, București, 1981, pp. 20-21 ;
3) Gh. Grigurcu, Poeți români de azi, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 406 ;
4) M. Mincu, Experimentalismul poetic românesc, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006, p. 285;
5) I. Caraion, Dragostea e pseudonimul morții, Ed. Litera, Chișinău, 1997, p. 49;
6) M. Mincu, Poezia română actuală, vol. III, Ed. Pontica (antologie comentată), Constanța, 1999, p. 1276 : « Punctul de sprijin al discursului lui Ion Caraion nu se mai află în metaforă (adică în pliurile retoricii) ci se tinde către transgresarea acesteia în tendința de a captura rezidurile realului non-conceptual. Plierea prozaică, anti-sentimentală la real corespunde poieticii reformatoare a primului Caraion, poietică nouă care-i anticipează, aproape în toate privințele, pe optzeciști. » ;
7) G. Dumitrescu, art. “La prima carte a lui Ion Caraion”, în rev. Orizont, an I, nr. 2, 1 de. 1944, p. 10, apud I. Bălu, Nostalgia absolutului, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 48 ;
8) Idem, Omul profilat pe cer, p. 33 ;
9) Ibidem, pp. 33-34 ;
10) Ibidem, p. 33 ;
11), 12) Ibidem, p. 34 ;
13) Ibidem, p. 33 ;
14) Ibidem, p. 11 ;
15) Ibidem, p. 12 ;
16) Ibidem, pp. 14-15 ;
17) Ibidem, p. 14 ;
18) G. Bachelard, La poétique de l’espace, Paris, Ed. P. U. F., 1958, p. 10, apud I. Pop, Avangardismul poetic românesc, p.37 ;
19) I. Caraion, op. cit. p. 27 ;
20) Ibidem, p. 29 ;
21) I. Pop, Avangardismul poetic românesc (Eseuri), E .P. L., 1969, p. 37 ;
22) I. Caraion, op. cit., p. 23 ;
23) Ibidem, p. 16 ;
24) Ibidem, pp. 16-17 ;
25) I. Pop, Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, București, 1989, pp. 425-426 ;
26) I. Caraion, op. cit., pp. 17-18 ;
27) M. Mincu, op. cit., p. 65 ;
28) I. Caraion, Dragostea e pseudonimul morții, Ed. Litera, Chișinău, 1997, p. 23 ;
29) Idem, Omul profilat pe cer (acceași ediție), p. 44 ;
30) M. Papahagi, A. Sasu, M. Zaciu, art. ”Ion Caraion” din Dicționar esențial al scriitorilor români, Ed. Albatros, București, 2000, p. 147
31) I. Caraion, Omul profilat…, pp. 45-47 ;
32) Ibidem, p. 48 ;
33) P. Cornea, Interpretare și raționalitate, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 117;
34) I. Caraion, op. cit., pp. 50-51;
35) Gh. Grigurcu, Poeți români de azi, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 410 ;
36) Ibidem, p. 406 ;
37) I. Caraion, op. cit., p. 57 ;
38) Ibidem, pp. 57-58 ;
39) V. Felea, Poezie și critică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971, p.
40) Ibidem, p. 68-69 ;
41) Ibidem, p. 69 ;
42) Ibidem, p. 68 ;
43) Ibidem, p. 69;
44) Ibidem, p.59;
45) M. Mincu, Poezia română actuală (O antologie comentată), vol. al III-lea (”De la A.E. Baconsky la Constant Tonegaru”), Ed. Pontica, Constanța, 1999, p. 1273 ;
46) I. Caraion, op. cit., pp. 59-60 ;
47) Ibidem, p. 61 ;
48) Ibidem, p. 62 ;
49) I. Constantin, Dublul ochean, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2000, pp. 102-103 : « Cu Ion Caraion am stat de vorbă puțin, în câteva ocazii. Mi-e greu să dialoghez cu oameni care par a se prezenta spre tine, dacă nu din profil, în ‘trei sferturi’, ca să folosesc o sugestie fotografică. Complex, suferind, purtând în suflet și în trup urme de lovituri, acest poet rămăsese dârz față de existența căreia avea atâtea să-i reproșeze, dar parcă refuza să-și mai scruteze destinul în ochi. Această poziție ‘trei sferturi’ este cea a duelistului (nu cu crini – ca într-un titlu de carte al său – , ci cu gloanțe !) ce se străduiește să ofere adversarului o țintă cât mai redusă posibil. Iar acest adversar era destinul omenesc, ce semăna poate cu oricare dintre interlocutorii lui Ion Caraion. În București, îl vedeam pe la revistele literare, derutat de expresia feței sale, între grimasa de suferință și cea de sfidare. » ;
50) M. Mincu, op. cit., p. 1275, citatul întreg fiind : « Corpul textual viu nu se lecuiește de angoasă și își alimentează nervul nihilistic la modul cioranian din coliziunea agonică dintre eu și real : ”Cerul e brun, cerul e plictisit ca o tavă/ transmisă întâmplător,/ în partea de nord canalele sunt obosite […]” » ;
51) Ibidem, pp. 1275-1276.