Comunismul a ținut loc de religie timp de un secol pentru o parte importantă din populația de pe glob. Și funcționează încă în acest rol, pe o arie mai restrânsă, ce-i drept.
În analizele mediatizate ale ceea ce a fost comunismul găsim doar accente politice și o lozincardă opunere comunism versus democrație. Nu cred că această abordare poate mulțumi pe cei care au îmbrățișat această religie din necesitatea firească a ființei umane de a-și fundamenta acțiunile de viață pe un crez. Pentru câteva generații, acest crez a fost singurul oferit pe piața ideatică a unei țări, în vitrina din față. Restul ,,mărfii" se găsea doar sub tejghea. Ceea ce înseamnă că peste noapte, o mulțime de oameni sunt constrânși să renunțe la crezul lor și să îmbrățișeze un creștinism de fațadă, pentru a nu fi arătați cu degetul ori jigniți.
Nu caut să ofer justificări crimelor unui regim totalitarist prin aceste rânduri. Ceea ce îmi propun este să găsesc un mod rațional de a împăca varza și capra, lăsând libertatea celor care au slujit sloganului ,,egalitate, fraternitate" de a-și revizui crezul fără a fi catalogați drept antidemocrati fanatici.
Comunismul a avut un mesaj mesianic. El promitea, înfăptuirea pe pământ a unei lumi asemănătoare raiului creștin. Speranța de mai bine nu era una ideală. Ea se putea materializa în realitatea percepută de noi ca oameni, pentru copiii sau nepoții noștri. Filozofia diferențiază sistemele de gândire după modul în care este definit elementul primordial: spirit sau materie. Religiile se deosebesc după felul în care dau răspuns la întrebarea care stă la originea apariției lor: ,,ce se întâmplă dincolo de moarte?" Faptul că fiecare prin activitatea lui putea să contribuie la un efort uman comun de construire în fapt a unei lumi mai drepte a dat temei acestei credințe și a umplut de sens viețile unor oameni aparent lipsiți de Dumnezeu. Dar oare nu aceasta este și dorința divină? Porunca de a nu lua numele Domnului în deșert la ce se referă? Nu e omul cu toate alcătuirile lui o furnică ce zidește un mușuroi? Nu e omenirea cu viața ei trecătoare doar deșertăciune?
Să nu uităm că cel care a readus materialismul în atenția gândirii filozofice, în secolul XIX, secol caracterizat printr-o explozie de cuceriri științifice în domeniul științelor naturii, a fost evreu. Nu este oare filosofia sa o proiecție a credinței sale, credință întipărită în matrițele subconștientului care se formează de-a lungul vieții mai multor generații prin transmitere genetică?
În zilele noastre comunismul ca credință este un subiect blamat din fașă. Ne rămân ca alternative ,,sfintele taine" ale creștinismului sau un idealism ermetic accesibil doar unor inițiați invizibili pentru cei mulți. În rest..., politică de marketing temperată de justificate semnale alarmiste ale ecologiștilor. Planeta este în pericol.
Intervenția oamenilor asupra naturii, posibilă doar prin cunoașterea ,de altfel parțială, a legilor acesteia, se pare că va avea consecințe nefaste pentru planeta ce-i adăpostește tocmai pentru că cei care au resurse capabile să aducă unele cosmetizări naturii, înspre progresul și bunăstarea umanității, după cum se justifică, par a fi lipsiți de o viziune de ansamblu a conexiunilor incidente demersurilor pe care le intreprind. Iată că apare ca necesară fundamentarea activităților umane pe un sistem globalizat de informații și date concrete. Cei care nu așteaptă cu resemnare sfârșitul lumii vor trebui să aplice la căutarea de soluții pentru reechilibrarea forțelor naturii pe care omul în vanitatea sa le-a trezit. Se pare că vremea revelațiilor idealiste caracteristică societăților aflate în apogeu a cam trecut. Când nava se scufundă, scapă cine stăpânește mai bine tehnicile de supraviețuire.