Jazzul este o muzică umană, în care trupul și sufletul reprezintă un întreg. El poate fi simțit de oricine,dar nu oricine îl poate cânta. Jazzul cere implicare totală. Un interpret care nu se implică este imediat simțit și categoric respins. Un interpret care se implică, dar are mai multe lipsuri tehnice, se va afla în aceeași situație. De aceea este nevoie de educarea viitorilor muzicieni de jazz atât în sensul tehnic cât și în ceea ce privește atitudinea lor față de ceea ce cântă.

*O problemă de atitudine

În perioada 5-9 iulie, în satul Jupânești din județul Timiș a avut loc Simpozionul Internațional de Jazz. Acesta este un program educațional de jazz, realizat cu ajutorul lui Johnny Bota, profesor la Universitatea Tibiscus din Timisoara și a șapte dintre cei mai reputați profesori de jazz americani, din partea IAJE (International Association for Jazz Education) și a Comisiei Fullbright. Au participat studenți de la universitățile de muzică din toată țara, cunoscatori sau începători într-ale jazzului. Cursurile au fost împărțite în mai multe secțiuni: canto( Karen Gallinger), pian(Milos Krstic), combo(Alexandru Simu, Tom Wolfe, Eugen Gondi, Tom Smith), big band (Tom Smith) și au fost completate de câte două master class-uri zilnice, la care prezența a fost obligatorie. Scopul concret a fost ca în mai puțin de o săptămână, prin participarea la cursurile individuale sau de ansamblu, tinerii muzicieni să reușească să facă un program muzical de două ore. Acesta a fost prezentat o data chiar in Jupânești, ca un fel de repetiție generală și apoi în Club 30 din Timișoara.
Principala problemă pe care au întâmpinat-o profesorii de jazz a fost atitudinea. În mare parte, cei care nu improvizaseră niciodată până atunci, se temeau să o facă.În mai puțin de o săptămână, majoritatea și-au învins teama și au reușit să depășească momentul în care jazzul părea de neabordat, iar improvizația...un vis posibil numai pentru cei dăruiți din naștere.
Cea mai importantă lecție de atitudine, însă, a fost dată de Karen Gallinger participanților la cursul de canto.

**Munca din spatele zâmbetului cuceritor

Se știe că un instrumentist nu are de ales: trebuie să studieze pentru a putea depăși dificultățile tehnice care l-ar putea impiedica să se exprime prin muzică. De aceea un muzician instrumentist este privit cu respect. Se pleacă de la ideea că omul știe ce face și a muncit "serios" pentru asta. Un cântăreț are o slujbă mult mai ușoară: cu un timbru cât de cât plăcut, o ureche muzicală cât de cât bună, puțin simț ritmic și o imagine drăguță poate lua locul de frontman într-o formație de jazz. El nici nu este chiar asa de important, nu-i așa, deoarece lucrurile interesante se petrec la instrumente. El trebuie doar să fie un fel de animator, nu neapărat muzician.
Karen Gallinger este total împotriva acestor idei, care îndeamnă într-un fel la amatorism. Ea cere de la cantăreții pe care îi pregătește să studieze, să învețe și să devină muzicieni. În suportul de curs pe care l-a dat studenților de la Simpozionul International de Jazz de anul acesta se observă într-adevăr o preocupare pentru educarea muzicală a cântăreților. Teoria muzicală pornește de la noțiuni simple, prezentând ideea de tonalitate, trepte muzicale și acorduri principale pentru a ajunge la forma clasică de blues, cu trei fraze muzicale. După învățarea acesteia, s-a încercat și puțin scat (manieră de interpretare în jazzul vocal care se apropie de improvizația instrumentala) pe armonia lui „C Jam Blues”.
Un cântăreț de jazz este foarte apreciat dacă știe să facă scat. Pentru că această apropiere de muzica instrumentală îi oferă mai multă credibilitate. Totuși, Billie Holiday nu a cântat niciodată scat și nu se poate spune despre ea că i-a fost inferioară lui Louis Armstrong, cel care de altfel l-a și inventat. Pentru că jazzul nu este atât de limitat cât să presupună un singur fel de a cânta. Dar instrumentiștilor le place să vadă că și solistul este muzician și singurul mod palpabil este scatul. De fapt, nu. Pentru că se poate vedea profesionalismul unui cântăreț încă din momentul în care este pus să lucreze cu o trupă nouă. Sau mai mult, să o conducă. Lui îi revine responsabilitatea de a stabili tonalitatea în care va fi cântată piesa (comodă lui, dar și instrumentiștilor), forma pe care o vor aborda (atât Intro-2 sau 4 măsuri, alcătuit dintr-o anumită progresie armonică, cât și finalul ), tempo-ul și feel-ul (cântărețul poate cere ca o anumită piesă să fie cântată swing, bossa nova, samba sau oricum dorește). Dar toate aceste cereri nu pot fi formulate în lipsa unui suport armonic. În general, orice formație de jazz va reuși să citească un chart (progresiile armonice din piesa respectivă), iar datoria cântărețului este să poarte cu el tot timpul un dosar cu charturile pieselor pe care le cantă și să le dea instrumentiștilor, la nevoie.

***Fake it until you make it

Dincolo de aceste responsabilități mai apare și cea a interacțiunii cu publicul. Un cântăreț trebuie să fie dezinhibat și deschis comunicării cu cei care se află în fața lui. Publicul reacționează. Dacă are în față un cântăreț care le arată că se teme, publicul îi întoarce această teamă înzecit. Singura soluție este...ca solistul să se prefacă până când reușește să depășească momentul de blocaj. Tracul apare din cauza unei mici nesiguranțe. Cu cât studiul este mai intens, cu atât doza de nesiguranță scade. Aceasta este de fapt diferența dintre amatori și profesioniști: un profesionist se va descurca indiferent de situație, va reuși să facă un spectacol frumos chiar dacă formația îi este ostilă (se mai intampla și asta), pe când un amator se va lăsa copleșit de toate aceste probleme. Cel mai înfricoșător lucru este că nesiguranța este simțită de public. Un amator se va urca plin de încredere pe scenă, dar la cel mai mic eveniment imprevizibil se va destabiliza și va claca. Un profesionist își va mentine până la bun sfârșit atitudinea încrezătoare și va ști să fructifice orice este imprevizibil pentru a cultiva exact latura spontană a jazzului, cea care îl face de fapt o muzică vie.

***O altă problemă de atitudine este legată acum direct de cântăreți. Pentru a-și depăși statutul de imagine a trupei, vor trebui să muncească mult mai mult decât până acum, fiind chiar recomandat să învețe să cânte și la un instrument. Amatorismul nu este de condamnat în lipsa unei informări corespunzătoare. Este de condamnat în momentul în care în loc să fie un punct de plecare sau o etapă în formarea muzicianului, este rezultatul unei comodități sinonime cu lipsa de respect față de muzică și față de public. Se presupune că prin înființarea de facultăți de jazz, dar și prin festivalurile de jazz din toată țara nu se va mai putea pune problema unei lipse de informare. Doar a unei comodități dăunătoare.
Idealul oricărui muzician de jazz și nu numai ar trebui să fie să stăpânească o tehnică cel puțin suficientă pentru a-și pune în valoare creativitatea.