Dacă îmi place ceva la agonia, îmi place capacitatea editorilor și a cenzorilor de a nemulțumi într-un final pe toată lumea. E un semn de sănătate spirituală. Faptul că la categoria eseuri, de exemplu, pot coexista texte ca „Sexualitatea ortodoxă” și „Adormirea Maicii Domnului”, e ceva foarte rar în publicistica on-line românească (și nu doar on-line), lucru pe care l-am mai spus și într-un comentariu de altfel.
De asemenea, este instructiv că o comunitate culturală poate permite existența unei subspecii cu un singur membru în spațiul ei. Nu fac greșeala aroganței de a mă considera unic, dar virulența textelor mele mă îndreptățește la definiția de subspecie. Ceea ce mă duce la lecția a doua. O comunitate culturală sănătoasă poate tolera prezența prădătorilor pe teritoriul ei. Și nu mă refer aici la mine. Firică este un prădător. George Asztalos și Alberto M. Popesco sunt prădători. Claudia Radu, în ciuda aparenței caline, e un prădător eficient și vorace… Andrei Trocea mă sperie cu viziuni pe care le credeam intime… Și mai sunt și alții, dar de-abia am sosit și mai am de explorat…
Faptul că agonia rămâne un ecosistem cultural viu, funcțional și chiar înfloritor, în ciuda unei diversități tensionate, mă duce la lecția trei. Lupta trebuie dusă întotdeauna cu simplificarea creației. Din acest punct de vedere, demersurile mele, oricât de agresive par uneori, trebuie interpretate în contextul completitudini. Ar fi dezastruos să dispară constructorii: Călin Sărmăghițean, Mădălina Nica … și atâția alții. De dragul metaforei, le-aș fi spus marii ierbivori, dar probabil că ar fi considerat jignitoare comparația.
Și pentru că pot fi interpretat ca arogant-didactic, fac o precizare, acestea sunt lecții învățate de mine, nu încerc să predau de la catedră, împărtășesc, fiecare ia ce-i trebuie.
Lecția mea e că modelul agoniei este de replicat în viața de zi cu zi. Trăim într-un spațiu cultural în care succesul de piață devine, vrând nevrând, determinant. Ceea ce determină uniformitate. De la „Mac Donald”-izare la muzica house, de la știrile de la ora 5 la telenovele, totul tinde să devină simplu, cât mai simplu, mult mai simplu… Simplificarea este calea spre rug, fie că el este al Inchiziției, al fasciștilor sau al ignoranței moderne. De la Savonarola la Andreea Esca (de fapt marionetă pentru păpușari) e o diferență zdrobitoare ca limbaj, mesaj explicit și apariție, dar îndemnul e același: să ardem pe rugul coerenței liniare toate preocupările neesențiale pentru doctrina la modă: pe vremuri era creștinismul, acum e entertainmentul cu orice preț. Vom fi mai „focusați”, vom fi mai fericiți, vom fi mai compleți: printr-o decupare barbară a spiritualității noastre, dar ce contează, întotdeauna am fost hipnotizați de modelele schematice de obținere a fericirii, e o realitate culturală născută cu primul șaman.
Agonia este un generator și incubator de diversitate. În ciuda ezitărilor și prejudecăților membrilor, ceea ce-o relevă cu atât mai mult ca sistem funcțional. Este și o pepinieră de rebeli. Protectivă cumva, dându-le spațiu să învețe să zboare, înainte de a se confrunta cu vânturile parșive din cea lume.
E un model de replicat în interacțiunea zilnică cu lumea. Care din păcate, a devenit în foarte mare măsură „lumea lor”. A cui? Alegeți voi: a maneliștilor, a drogaților, a galeriilor de fotbal… Înșiruirea poate continua, însă nu faceți confuzia de a confunda multiplicitatea cu o diversitate reală: sunt ecosisteme culturale separate, care nu comunică, țin doar de economia de piață care creează produse și dependențe.
Agonia este de replicat în diversitatea preocupărilor personale, în unghiurile de abordare a unei probleme (fie ea și banală, precum comportamentul unui prieten), în modul de abordare a Celuilalt, mai ales când nu-ți place ce are de spus, dar și în bunul simț critic care ține loialitatea departe de fanatism.
Agonia poate fi un model de soluție la problema Crizei de Rebeli din România.
Și pentru că, mai nou, mi-am descoperit pasiunea pentru crezuri, e drept, nu universale ci adaptate la problematică, îmi permit să închei cu o poezie de Nichita Stănescu, care mi-a ars nepăsarea acum 25 de ani, și de atunci mi-a rămas vie. Este exemplară pentru ce are de păzit agonia, pentru nevoia de rebel ca instituție.

"Savonarola

Mi se-arătă Savonarola care-mi zise:
Să ardem copacii pe rugul vanităților,
să ardem iarba, grâul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu !
Să sfărâmăm pietrele, să smulgem
râurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu !
Să renunțăm la picioare,
pentru că mersul e-o vanitate.
Să renunțăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunțăm la auz pentru că urechea
e-o vanitate.
Să renunțăm la mâini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu !
Mi se-arătă Savonarola în vis,
ca o rană veche a creierului lumii.
Mi se-arătă în vis
și m-am trezit urlând și strigând."


Cu pietate, pentru Nichita…