Vroiam să scriu acest text grav, detașat, cu argumente, motivație și documentație. Documentându-mă, am aflat că există suficiente luări de poziție echilibrate, susținute logic, sociologic, cultural și juridic, invocând constituția de exemplu, toate cu un mesaj de bun simț: n-avem nimic cu religia, cu atât mai puțin cu cea Creștin-Ortodoxă, dar este absolut nefiresc, periculos, imoral și, până la urmă, constituțional discutabil, ca ea să fie obiect de studiu în școală. Iar ideea de a o face obligatorie ne așează ferm pe drumul spre Orwell. Studii și luări de poziție ignorate cu mare succes. Inclusiv de către guvernanți, că doar Biserica Ortodoxă lucrează cu masele, nu te joci cu alegătorii în an electoral și numai ce am văzut cum i-au zburat lui Băsescu 10 procente ca luate de Duhul Sfânt… Cu alte cuvinte, înțelepții protestează, Ortodoxia… convertește… Și nu oricum, ci dându-ne la temelie, la nivelul celei mai prețioase investiții pe care o putem face, copiii noștri…
Încă ezitând, cu gândul la utilitatea discutabilă a încă unui demers serios, numai bun de pus la dosarul meu ortodox, mi-am cumpărat manualele de Religie de Clasa a treia și a patra. Citind, am avut impresia că intru într-un meci cu Casius Clay total nepregătit pentru ce urmează. Nimicitoarele croșee educaționale au avut și un efect benefic, azvârlindu-mă în domeniul motivațional, ceea ce mi-a dat surplusul de adrenalină necesar evitării knock-out-ului.
Până acum doi ani, când fiul meu a început școala generală, educația religioasă în școli mi-era numai bună de subiect de inflamare teoretică în dezbaterea asupra libertății de conștiință. Pe măsură ce am început să primesc în față plăcinte zemos-habotnice, trimise acasă cu iscusință de doamna profesoară de religie, problema a devenit mult mai personală. „Tată, evoluția e invenția diavolului, mi-a zis doamna…” „Tată, cum e cu meteoriții, că doamna spune că de fapt bate un înger din aripi…” „Tată, dinozaurii au existat într-adevăr?” Bonus, amenajarea unui colțișor de rugăciune ca probă de evaluare la școală! Concursul „Cel mai frumos colțișor de rugăciune…” Mi-am suflecat mânecile, am cumpărat multă plastilină pentru modelarea evoluției și încă cinci enciclopedii pentru copii, un telescop și un microscop, ceva figurine cu animale preistorice și am început să-l dezinfectez. Nu mi-a fost greu să fac asta, e copilul meu și îl iubesc și asta a fost sursa de inspirație cea mai bună. Dar eu l-am trimis la școală cu mintea deschisă! Cu toată încrederea că acolo va crește intelectual și spiritual, că va deveni un om complet. Am avut grijă – și asta a fost provocarea cea mai grea – să nu-l îndoctrinez cu necredința mea, să nu ironizez religia, să-i păstrez opțiunile deschise. I-am dat doar informație, să poată alege singur, în momentul în care alegerea va fi coaptă.
Evident că mă simt trădat mișelește, și, vorbind după Creangă, serenitatea mea foflenchiu! pe loc s-a muiet și cade jos… Așa că, pe cale de consecință inversă, mă hotărăsc să fac eu zbâc! în miezul problemei…
Acum, că mi-a trebuit o pagină să mă hotărăsc să fiu agresiv, mai rețineți doar atât: o bibliotecă bine garnisită are atât Karl Popper cât și Jaroslav Hašek. În fine, dacă-i pamflet, pamflet să fie… Deși e și jurnal de front…

Stau fața-n față cu Manualul de religie de clasa a treia. Rânjim unul la altul. Agresivitate, hormoni de-o parte și de alta. Îl deschid la cuprins. Îmi atrage atenția evaluarea finală. Curiozitate. Ce ar trebui să știe Cozmin la sfârșitul clasei a treia? Mă mușcă scurt de ochi „Prezentați: a) condițiile unei spovedanii eficiente” Hmm… ca spălatul pe dinți… Citire pe diagonală… „… scurtă compunere în care să prezentați participarea voastră la o sfântă slujbă de la biserica de care aparțineți. Nu uitați să amintiți: modul în care v-ați închinat la intrarea în biserică, părțile componente ale… obiecte de cult și rostul acestora.” Senzație de deja vu, nu pot pune degetul pe ea. Ceva cu exerciții și regulamente… Înapoi la cuprins. Privire de ansamblu… Catehism, Moise, predica de pe munte, minunile, decalogul, biserica – părți componente, obiecte de cult, sfinți, sărbători – ce au astea în comun, care-i ritmul, e ceva cunoscut… Declic la ultima unitate, „Slujire și misiune”, analogia a prins contur, are aceeași structură ideatică ca manualul militar după care ne făceam că studiem în armată… Ok, e cazul să citim, să vedem dacă intuiția e corectă…
„Sfintele Taine – lucrări ale lui Hristos în Biserică” – da, prezentarea contextului organizațional. Next.
Botezul – înrolarea, superb gândit, imediat după naștere, nu poți să spui că nu te interesează problema, ești luat în evidență deja. Citesc: „Învățătură pentru suflet: Prin Sfânta taină a botezului omul devine membru al Bisericii Creștine.” Mda, destul de greu să spui „eu n-am semnat nimic”…
Mirungerea – botezatul primește darurile Duhului Sfânt. Jurământ. În fața careului. Fratele cel Mare. Optimizat, în interiorul subiectului.
Împărtășania – prima dependență hotărâtoare. Fără povestea asta nu ești în comuniune cu Dumnezeu. Despotism hidraulic. Presimt că în curând o să aflu cine dă împărtășania, când și cui. Training preliminar – „pregătirea pentru împărtășanie”.
Spovedania – control pe față. Flashback, ofițerul politic. Ritmul lecției: regret, mărturisire completă, angajament, iertare, canon. Întrebare la teme: „Ai îndeplinit canonul?” Mă trec fiorii. Mi-aduc aminte când l-am rugat să o întrebe pe profesoară în a câta zi a făcut Dumnezeu dinozaurii… Pic pe punctul 4: „alcătuiți un scurt text… cuvintele: pocăință, duhovnic, mărturisire, iertare, dezlegare, sănătate, Rai, taină” Jur că tema asta o fac eu cu el. De genul „Prin pocăință duhovnicul îmi smulge o mărturisire la care nu are dreptul, îmi dă o iertare de care nu am nevoie și o dezlegare de ceva inexistent, numit păcat. Totul în taină, să nu se prindă nimeni. Sănătate s-avem, că Rai se mai găsește…”

Mă ridic un pic de pe text. Ce sădesc ei aici este o dependență profundă, care va fi foarte greu de învins mai apoi. E o educație pionierească, făcută profesionist, înglobând parșiv două mii de ani de experiență. Înapoi la text…

Vechiul Testament – îndoctrinare preliminară, referințe istorice, mesaj destul de liniar. Dumnezeu îi ocrotește pe cei ascultători, îi lovește pe cei mândri, înțelepciunea înseamnă ascultare. Soft. Dacă însă intuiția mea e corectă, asta e doar învățarea poziției de drepți. Esențială de altfel, ca punct de plecare. Vom vedea.
Noul Testament. Mă aștept la o introducere preliminară despre Isus. Începe direct, cam abrupt după gustul meu, cu „Tatăl nostru – model de rugăciune” Explicată pe replici. Explicațiile par destul de naive, mai degrabă anoste. Am senzația că îmi scapă ceva. O să revin.
Noul Testament, B. Postul și milostenia. Mă mir ca prostul, dar nu pot decât să mă strâmb la o temă, „alcătuiți un meniu de post”. E mai degrabă rizibil. Ceea ce mă îngrijorează. Și sunt nelămurit, unde e Isus în povestea asta, în afară de „a spus, ne-a învățat” etc.
Minunile Mântuitorului… Învierile (Iair și Nain), înmulțirea pâinilor și a peștilor… Poveștile sunt frumoase, și mie îmi plac, și învățămintele generoase. Astea sunt din categoria pe care aș fi dorit să i le povestesc chiar eu… Da, însă comentariile cu „rețineți” și temele schimbă totul!... Suflet nemuritor - roagă-te, roagă-te, roagă-te, ajutor divin – milă, milă, milă, hrana zilnică – dependență, rugăciune, supunere.
Ok, am înțeles, ăsta e capitolul de îndoctrinare avansată, de aceea nici nu are multe referințe la istoria biblică, deși se numește „Noul Testament”. Soldații sunt motivați pentru a fi ascultători. Cine sunt, ce au de pierdut dacă nu ascultă, pe cine slujesc. Acum am înțeles cum se vor preda aceste lecții și care este mesajul. Am înțeles și de ce începe capitolul cu „Tatăl nostru”. Voi face un exercițiu riscant și voi extrapola felul cum va fi transmisă către copii această rugăciune, în contextul educațional ortodox.

Predica de pe munte
A. Tatăl nostru – model de rugăciune

Reinterpretarea mea nu se referă la rugăciunea în sine, ci la interpretarea și folosirea în context didactic, replică cu replică, făcută de manual. „Tatăl nostru” ar trebui să fie un moment de maximă sinceritate și intimitate cu Dumnezeu, pentru orice credincios creștin. Știu, pentru că am încercat foarte tare să cred, la un anumit moment al vieții. Această intimitate este intolerabilă pentru Biserică. Copiii trebuie învățați de fragezi scheme de gândire care să-i facă dependenți de intermedierea preoților. Mesajul manualului îl deformează pe Isus, sursa rugăciunii, prin trecerea permanentă din spiritual în ritualic, ceea ce poate altera grav mesajul Christic. Astfel, „Tatăl nostru” devine din spiritualitate pură – îndoctrinare pură:

Mesaj general dominant: „Ești un cerșetor! Dar stăpânul e milos…”

Demontarea pe replici, așa cum sunt împărțite de manual:
1. Sfințească-se numele Tău
Stăpânul trebuie respectat. Rostește-i numele cu teamă.
2. Vie împărăția Ta
Vegheați la domeniu. acesta nu trebuie încălcat și nici micșorat. Expansiune, vă rog.
3. Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ
Regulile sunt clare, democrația nu are ce căuta aici. Nu gândi cu capul tău: nu este nevoie și nici nu e voie. Nesupunerea este intolerabilă!
4. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
Să nu-ți închipui că ceva îți aparține. Ești pe ogorul Stăpânului. Fă sluj și poate vătășeii o să-ți dea ceva să îmbuci astăzi. Cerșetorule!
5. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri
Nu încerca să fii prădător, rolul e deja dat. Ocupă-te de behăire și înmulțire. Păstorii te vor tunde din când în când, să nu-ți fie cald.
6. Și nu ne duce pe noi în ispită
Păcătosule! Magnet de ispită! Handicapatule moral! Îți dai seama câtă nevoie ai de Stăpân?
7. Ci ne izbăvește de cel rău
Dacă nu ai înțeles de prima dată: în afara țarcului e Lupul!

Dincolo de interpretările aparent naive pe replici ale manualului, important e modul cum sunt folosite apoi în exerciții și evaluări (!!!)
Pentru veridicitatea interpretării vă rog să confruntați cu manualul de Clasa a treia, Editura Sf. Mina, ediția 2007.

Revin din extrapolare, e tipul de bungee-jumping intelectual pe care nu-l iubesc cu tot dinadinsul.
Decalogul. Regulament de ordine interioară. „Deși au trecut 3500 de ani de atunci, aceste zece porunci au rămas drept reguli de urmat pentru toți oamenii, din toate timpurile și toate locurile. Ele sunt obligatorii (…)” Toleranță zero.
Poruncile cu datorii față de Dumnezeu. Păcate grave. Exemple, temă – identificați păcatul: tata e patron și adună avere, nu a mai trecut pragul bisericii; prietenul Dan nu-și face cruce; Sorin joacă duminică fotbal în timp ce Victor „se îndreaptă cu pași grăbiți spre biserică”… Rețineți, încălcarea datoriilor față de Dumnezeu constituie păcate grave. Tata, Dan și Sorin sunt niște păcătoși îngrozitori pentru că, respectiv, muncesc, sunt altfel, se joacă…
Datoriile față de aproapele.
Cinstește-ți părinții. Evident, dacă aceștia nu merg la biserică lucrurile devin un pic mai complicate.
Să nu ucizi. Și uciderea întâilor născuți, egipteni, că li s-a dat ca exemplu de pedeapsă divină, la Moise? Confuzie… Desigur, Dumnezeu e singurul îndreptățit să pedepsească… Justificarea inegalității la nivel principial.
Să nu fii desfrânat. Stop! Aici interpretarea manualului și a Bisericii e categoric ofensivă față de psihicul copilului. Desfrânat egal conviețuire între un bărbat și o femeie fără Sfânta Taină a Cununiei. Adică dacă eu, contribuabil, am ales să am un copil cu femeia iubită fără să dau șpagă ca să mi se cânte „Isaia dănțuiește” în jurul unei mese de metal ieftin, sunt desfrânat?!!! Adică toți cei necununați religios plătesc taxe pentru ca omul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume, copilul lor, să învețe despre ei că sunt desfrânați?! Pardon, sunteți buni de dat în judecată, și vorbesc serios. Trișez pe față și sar la a doua lecție din manualul de Clasa a patra. Cununia. Temă. „Priviți împreună cu părinții voștri fotografiile făcute la cununia acestora”. Compunere: „La cununia părinților mei”. Vorbiți cu orice psiholog cât de devastatoare e o astfel de experiență pentru un copil: expunerea în public ca având o lipsă, ca fiind un „ciudat”, cu părinți necununați. E vorba de o temă! Nu are cum să se ducă cu tema făcută, nici dacă ar vrea! În toată lecția asta despre cununie e cuprins un șantaj ordinar, făcut prin intermediul copilului.
Chiar nu vă dați seama că e greșită, că e strâmbă din start abordarea? Că e ceva malefic în toată povestea? Mi se tot repetă că educația religioasă nu face rău nimănui, că nu interferează cu viața personală și că nu afectează libertatea de conștiință. Uite că interferează! Uite că face rău! Cât despre libertate… mai fii tu viril, Ioane, dacă poți, după ce te-am castrat…

Am obosit până la plictiseală… E atâta răutate și intoleranță potențială în manualele astea, încât analiza pe text îmi dă senzația de înot în melasă… Notez din inerție: Noțiuni de Liturgică – cazarmă, uniforme, arme, ierarhie, program. Slujire și misiune – tactici de sfințire; doi mucenici, un cuvios și un ierarh. Clasa a IV-a. Preotul, unicul distribuitor de mântuire. Cununia obligatorie și irevocabilă. Maslul – „doctors sucks”. Crezul – eliminarea ereziilor, scrisoare către un prieten de altă religie (temă!!!) în care să-l convingi de dreapta credință, misionarism. Mântuirea – scopul vieții creștine, viața veșnică – monedă de schimb (la tejghea – preotul), iadul, fapte bune împărțite în utile pentru mântuire și inutile (temă!!!), condițiile mântuirii, iadul din nou… Chiar sunt ghiftuit până la saturație cu dogmă…

Mi se poate spune: oricine își poate retrage copilul de la ora de religie.
Da, dar cu prețul ostracizării. Atât timp cât o chestiune intimă de credință este expusă în spațiul public, educațional, și se dau note pe cât de bine identificăm păcatele, opționalul e o glumă sinistră care are în spate o imensă presiune psiho-socială. Cine și-ar expune copilul la așa ceva de bună voie? Plus că, din punct de vedere legal, și această opționalitate e pusă sub semnul întrebării. Se discută trecerea la obligativitate…
Mi se poate spune: dramatizezi, nu e mare lucru, spune și el acolo niște rugăciuni și în rest își vede de treaba lui. Copilul poate fi educat și acasă.
Da, dar în primul rând aste e calea lui „zi-ca-ei-și-fă-ca-tine” pe care mulți am experimentat-o în timpul regimului comunist. Nu cred că dorește nimeni nici să stimuleze lașitatea în copilul său, nici să-l vadă trăind într-o societate duplicitară.
În al doilea rând e vorba de potențialul totalitar al sistemului. În acest moment copiii noștri învață o dogmă, care e menită să inducă o loialitate necondiționată față de un anumit stil de gândire și viață, și față de o anumită organizație. Nu doresc să fac pripit paralela între creștinism și comunism, doctrinele pot fi esențial diferite, dar metoda de propagare, îndoctrinare și înregimentare a tinerilor, pe care o folosește în acest moment Biserica Ortodoxă Română, prezintă similarități îngrijorătoare cu educația din momentul stalinist al României (nici măcar cel ceaușist).
Și nu în ultimul rând: ce caută dogma religioasă în școală? Locul ei este în biserică, în sinagogă, în moscheie… Cel puțin atât timp cât pretindem că suntem un stat laic. Altfel este o intruziune violentă în spațiul personal al oricărui om liber. Măcar să facem ca în Occident, chiar dacă pe dos, balcanic: așa cum acolo există școli și licee catolice, pentru cei care doresc o educație religioasă pentru copiii lor, să avem și noi măcar câteva școli laice, pentru cei care doresc ca opțiunea religioasă pentru copii lor să vină la o vârstă mai coaptă.

Aș fi vrut să râdem împreună pe parcursul acestui pamflet, care n-a ieșit pamflet. Până la urmă pare un soi de reportaj sub acoperire. Râsul mi-a trecut foarte repede pe parcurs. Nu pot să mă amuz când morala e condiționată de rugăciune. Când faptele bune sunt împărțite în utile pentru mântuire și inutile. Când o singură organizație își asumă monopolul accesului la Dumnezeu și-i învață pe copiii noștri că ea este unicul deținător al Adevărului absolut. Când acești copii sunt îndoctrinați pentru încazarmare prin Manuale aprobate de Ministerul Educației. Am viziunea lui Hitlerjugend adaptat la ortodoxie și mi se usucă orice zâmbet. Și atunci continui să scriu, pentru ca această viziune a mea să rămână o glumă proastă.
Și totuși nu mă pot împiedica să sper că răutatea nu este universală, că dincolo de doctrine sunt oameni, că apelul la morală poate fi mai mult decât o simplă claustrofobie etică de-a mea. Și las nervii la o parte, și spun…
Oameni ai Bisericii, de ce ne amenințați copiii că o să ardă în Iad dacă nu fac ce spuneți voi? E o țară mare, chiar trebuie să aveți voi toate sufletele? Nu vă e teamă de Dumnezeu? Ar trebui, nu scrie nicăieri că preoții nu pot arde în Iad.
Oameni buni, creștini de bună credință, ați citit cu atenție ce învață dragii voștri la școală?! Vreți să ajungă să creadă în patriarh sau în Dumnezeu?! Cum le poate îmbunătăți viața isteria asta: să meargă în marș forțat spre mântuire, cu preoți ca sergenți și ierarhi la comandă? Zău, nu-i lăsați, că e un incendiu din care nu mai scapă nimeni!...

Și pentru că nu sunt nici ateu și nici diavolul – deși uneori îl călăresc pe cel din urmă, am să spun și eu crezul meu:
Cred într-un Dumnezeu care nu e crud, ortodox și totalitar, care știe să ne iubească dacă alegem să credem în el, care ne privește cu îngăduință dacă alegem să nu credem, care prețuiește mai presus de toate diversitatea și sinceritatea, care urăște ipocrizia și a cărui singură mare poruncă este: Să nu te minți pe tine însuți!