Poetul, înainte de toate, este un trup ce ascunde în labirintul sufletului, un pegas ale cărui enorme aripi, străpung omoplații, pielea corpului gazdă. Din această cauză, cei ce au darul de a privi și altfel, văd trecând pe stradă un înger ce-și târâie prin praf aripile. E poetul. Dar înainte de a scormoni prin visele ce viață le dă calul înaripat, pentru a le modela în cuvinte închise în matricea timpului, poetul este văzut de cei mulți prin ceea ce este trupul în timpul existenței efemere: sudor, profesor,zidar, lăutar, inginer, mecanic ș.a.m.d. În momentul în care au aflat că s-a apucat de scris, chiar și prietenii au început să-l ocolească. Când fostul sudor, profesor, zidar, lăutar, inginer, mecanic ș.a.m.d. acum doar scriitor, apare în lume etalându-și aripile angelice, lumea își dă coate și exclamă suficient de tare ca să fie auzită: „Uite-l și p-ăsta, s-a tâmpit, săracu’!”.
„Oameni buni, sunt tot eu, cel pe care îl cunoașteți de o viață, cel care vă spunea bancuri și râdeați cu gura până la urechi, cel care vă cânta și vă încânta auzul, cel care tot timpul era pus pe glume, cel care muncea, cot la cot, cu voi, cel care nu lăsa o treabă neterminată. Opriți-vă, măcar o clipă, în drumul vostru spre neant și întrebați-mă ceva, orice, din ceea să vreți să știți despre mine. Dacă veți constata că am luat-o razna, că nu mai sunt cel pe care îl știați,aveți dreptul să mă ocoliți, să faceți afirmații răutăcioase la adresa mea”.
Câte unul se mai oprește să vorbească cu mine. Niciodată același, niciodată mulți, ca pe vremuri, de nu mai puteai privi cerul de ei. Își caută cuvintele, sunt reținuți. Parcă între mine și ei este un paravan.
- Ce... mai faci?
- Mă lupt cu neajunsurile.
1

- Am... auzit... că... te-ai apucat... de scris.
- Da, scriu.
- Scoți... bani din asta?
- Nu.
- Atunci... n-ai făcut...nicio afacere.
În secunda următoare, pleacă. Îl mai văd uneori.
Mă salută tot mai rar, până mă ignoră total.
M-am consolat cu gândul că nu mai am prieteni, dar sunt un luptător, nu mă dau bătut ușor. Încerc să-mi fac alți prieteni, printre scriitori. De câțiva ani încerc. Am trimis poeme, chiar cărțile mele, la reviste literare din diferite orașe. Am primit foarte puține răspunsuri.
Importanții domni scriitori n-au timp, au preocupări „înalte”:se ceartă între ei, se luptă acerb cum să-și „tragă” porția cea mai mare, să găsească metoda prin care să le intre câți mai mulți bani în buzunare. Când unul ca mine încearcă să pătrundă în lumea lor fascinantă, i se închid ușile. Sunt unii care, după ce au călătorit prin labirinturile sufletului meu, m-au acceptat în lumea lor. Nu sunt mulți, dar sunt.

Alex Vâlcu











2