poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-26 | |
Sub semnul lui Hyperion – spațiul vieții
Fenomen complex, incluzând în el cele trei ritualuri de trecere, primordial umane – nașterea, nunta și moartea – viața reprezintă în același timp o permanentă echilibrare între tendința de reântoarcere în anorganic, reprezentată de moarte și tendința de continuitate, reprezentată atât prin conservatorismul sexualității, cât și prin legături eredo-colaterale. Spațiul eminescian al vieții îl vom găsi definit printr-o acumulare de spații aleatoare ce vor da prin însumare funcția vitală a existenței poetului în Cosmos. Viața implică în opera eminesciană o sumă de niveluri pe care le-am găsit – nu știu cu câți sorți de izbândă – în postuma „Mușat și ursitoarele” – 1882. Deci, scrisă cu un an înaintea tragicei întunecări a gândului poetului. Poate era o ultimă privire asupra unei vieți pe care spiritul a creat-o, a făcut-o să dăinuiască și tot el a dărâmat-o. În pragul morții spirituale, atât de apropiată celei fizice, poetul gândește nașterea și existența până în punctul critic de dezintegrare a eului. Existență umilă, noul născut are un nume des întâlnit la Eminescu, Mușat, ca o vibrație parcă a trecutului istoric, nașterea sa făcându-se sub timp de basm: „Sub vântul rece-al amorțitei ierne Își pleacă codrul crengile-ncărcate; Sub alba-i haină câmpul se așterne, Cu stele dulci e bolta presărată...” „Mușat și ursitoarele” Naștere umană, protejată de alcătuirile naturii și beneficiind de o stare inițiatică în linia unei nașteri mistice, venirea pe lume a celui ce-și cere dreptul la lumină are loc astfel: „......................................................... Opri Orion ale sale pasuri Ca soarta-n lume el să i-o croiască ........................................................... Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri” (ibidem) Cer și mare înfăptuiesc trecerea lângă leagăn a celor trei ursitoare ce vor depăna spațiul vieții, menit noului născut. Vom recunoaște pas cu pas, ursită cu ursită, întreg drumul pe care Eminescu s-a găsit o viață-ntreagă, păstrând în suflet ceea ce bunele ursitoare i-au menit și încă ceva, ce numai lui îi aparține: destinul său, care l-a ajutat să țeasă universalitatea și perenitatea, acea pânză de păianjen perenă, de care vorbea Siant-Beuve, cea care l-a făcut nemuritor. Și iată, rând de rând, ursitele dăruite pruncului Mușat, care nu sunt altceva decât ursitele dăruite poetului și spațiile pe care le va avea de străbătut în trecerea sa prin lume. În primul rând, este spațiul lui Ulysse, al celui ce pribegește ca și soarele pe bolta cerului și a cărui călătorie pare că nu se va sfârși niciodată: „Să fii frumos și fața ta lucească, Precum în cer e numai unul soare, Un soare fii în lumea pământească” (ibidem) Iar dacă apropiem simbolul soarelui de interpretarea lui antică, sediu al rațiunii(nous), ajungem la spațiul celui care călătorește și a cărui gândire stă pavăză lumii, legendarul Ulysse. Cea de-a doua ursitoare e aceea care îl îndreaptă spre spațiul vieții văzută ca luptă, spațiul lui Ahile, din care va ieși înfrânt ca și legendarul erou: „Puternic fii – i-a zis cea următoare; Și biruind vei merge înainte, Să-ți fie viața-n veci strălucitoare” (ibidem) Ultima menire îl apropie de drumul învățatului ce știe cumpăni lumea și tainele ei, capabile veșnic să înfioare spiritul, e spațiul lui Hamlet, de multe ori spațiu al întrebărilor fără răspuns: „A treia zise tainic: - „Fii cuminte, Pătrunzător ca și lumina mare, Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte” (ibidem) Destinul este făcut. Dar ca un strigăt tulburător peste eternitate, natura, ipostaziată aici în mamă, cere mai presus de orice: „Lui dăruiți ce nu ați dat altora, Un dar nespus de scump ce n-are nume Ca să răsar-asupra tuturora...” (ibidem) Va fi spațiul tânjit și căpătat, spațiul văzut într-adevăr deasupra tuturora, dobândit prin genialitate și trecerea cu ea în atemporalitate, spațiul lui Hyperion, cu cele două determinări – spațiul iubirii neâmplinite: „Dar neântrupat e chipu-acei iubite Ca și lumina ce în cer se suie A unei stele de demult pierite: El n-a fost când era, el e când nu e” (ibidem) deci, himera maiorescianului prototip nerealizabil al iubitei ideale, după care poetul a alergat o viață. Apoi va fi spațiul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte, căpătat prin perenitatea operei: „Căci tinerețe neâmbătrânită Îi dăruim și viață făr’ de moarte” (ibidem) Pe liniile acestui destin aruncat în spațiu vom încerca să legăm cărările pe care pașii eminescieni și-au petrecut existența, să găsim o confirmare în operă a ceea ce natura, lumea, cosmosul și geniul i-au dat poetului din Ipotești. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate