poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2570 .



Inălțare
eseu [ ]
Timpuri vechi în timpuri noi.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [APEX ]

2008-03-22  |     | 





Am ieșit la poarta acestei vieți să întâmpin noua naștere. Dincolo de răsărituri de stele am pus soare, o nestemată scânteie din foc stelar ce în plasmă portocalie a răsărit.
L-am pus pe Meșterul Manole să scrie cu limbi de foc, în zid de flacără, cu litere din cărămidă roșie să ardă, pentru a construi zidul timpului.

Noi suntem cărămizi de timp, mai mici sau mai mari. Am luat un ou de timp și l-am pus cu mielul dumnezeirii la masa cinei, cină de familie și prieteni.
Unul, întors cu gândul, a vrut să nu fie izbandă de bine. Ascuns în vânzare de viitor, înfașurat în zîmbetul trădării, a nădăjduit că nu va duce crucea în spate prin timp. Nu a știut că pune pe umerii celor mulți, grea povară în căruțe mari și multe, înșiruite pînă poate spre infinit.

Scânteia vieții este sâmbure de începuturi care par să nu aibă sens. Dar ascuns acolo undeva, începutul care este în sine un alt sfărșit, determină să fim noi și universul care ne înconjoară.

Nu pot rupe lanțul dezrobirii! Carele mari ale timpului se mișcă greoi dar sigur, spre izbăvirea troiței de la capătul drumului pentru călătorul însetat de cunoștințe.
Cumpăna fântânii se apleacă cu ciutură de timp săpată, ciutură din copacul pădurii universului, crescut de spații și multe stele ce`n nopți a fost învăluit de ele. Cumpăna se apleacă să ia apă vie, pentru noi vii și ei morții din mormânt.

În urma carelor, lume multă, cu tălpi arse de colb stelar fragmentat pe planetă albastră, cu orizonturi ce răsar maestuos, trasează drum lung și îngust pe șoseaua modernă de civilizație, șosea pe care vin timpurile din urmă. Roată de car și mașină puternică, car de început și mașină inventată cu metale grele topite, pun flăcări în cuptoare de inteligență, pun tot ce am adunat noi.

Apoi în sâmbure minuscul de ac, fir de siliciu memorie vie, concureză construind un nou drum, fără praf, drum prin cablu de lumină, canal de dus a noastre cugetări. Ramificații unite ca un mare dat ce va veni, ca să fim toți în unul și unul in toți. Cuprinsul nu are margini, chiar dacă nu vezi dincolo de furtuna deșertică roșiatică, care ne acoperă cîteodată timpurile. Ea vine și pleacă lăsând timp pentru a curăța, ce poate fi murdărit și ce nu iși are locul în această lume.

Prin rachete, telescoape și sateliți, încercăm să pipăim stele și planete. Vederea noastră s-a mutat de la drumul troiței spre drumuri de univers. Căutăm să stăvilim setea și mângâierea sufletului, la intersecții de galaxii stelare, în troițe prăbușite și înșurubate de greutatea timpului, rămânând călători prin spații fără de sfîrșit. Vrem să facem o Masă a Tăcerii în univers prin Brîncuși, el, coloană stîlp de infinit. O cina ca de taină pe masă de tăcere, la care izbăvirea să cuprindă, toate începuturile și toate sfarșiturile.

Luăm o particulă infinit de mică dar și mare în același timp, încercând să ne încrustăm chipul și mintea pe ea și în ea. Căutăm fenomenul fecundării materiei, a ADN-ului ei, pînă jos acolo în groapa timpului și în adâncimile lui .

Intrăm în infinitul atomului, oprindu-ne pe orbite care practic nu sunt, încercând să spargem adîncimi prin mari acceleratoare.

Oare ce căutăm ? Oare ce vom găsi ?

Intrăm prin trepanații într-un univers enigmatic cu ramificații și drumuri, iarăși drumuri poate cu troițe, dar suntem în noi, în ce este conștiința noastră sau purtătorul acesteia, scormonind însetați și chinuiți. Ne mângâiem sufletul în aceste ramificații cu scântei și semnale necunoscute, potolindu-ne temporal setea de cunoastere. El, Hristosul, nu-l putem scoate ca imagine din aceste imense ramificații, el fiind răstignit pe crucea minții noastre.


Facem compresii uriașe să înghesuim spațiul lui Einstein, într-o fracțiune mică de timp, imposibil de măsurat vreodată, până la sfirșitul limitei sale de existență. Scriem poezie și proză pe timp, timp care derulează litere și cuvinte, imagini, ducându-le undeva departe până unde nu putem afla. Chinuim natura prin tot ce este și o privim cum moare. Omorâm păduri întregi închizand și oprind drumuri de ape. Aruncăm infinități de gunoaie în noi și în jurul nostru, fără să ne pese. Facem răni irecuperabile planetei, răni care rămân în dimensiunea timp. Rănim suflete de lîngă noi, în egoism feroce de posesie și vrajbă.

Timpul se încruntă și privește dezastrul celor care nu înțeleg sufletele lor câinești. Pentru ei nu există troițe de timp și intersecții de drumuri. Nu există fântână cu ciutură, cu apă răcorosă care să le dea apa invierii.

Rotundul oului pictat înainte de fructe ce în pomi să răsară, ne spune nouă că viața din ou se trage cu o mare întrebare;

Ce a fost primul ? Care ou ?

Astăzi albul din ou cu roșul din albul vinelor pământului, deschid sărbătoare mare cu galbenul cîmpiilor ornat și frământat de maini harnice, unele încă fără motoare. Frământând în covete strâmte și în cuptoare rumenite, în lut de galben ars, dătător de sevă și energie prin coaja pe care copii mici și cu gingii fragile o molmojesc, drăguț și frumos, parca privim tablou de mari pictori ce prin coajă de pâine au făcut și adus lumii frumuseți de neuitat.

Dacă unim începutul cu sfarșitul, vedem că este aceași masă, una de început care duce destine și alta de sfarșit care pregătește un nou început. Pe ele bucatele lumii stau trufașe, cu merit și cu trudă de brațe și minte muncite. Ele sunt masa Domnului de început și de sfârșit. Noi suntem meseni trecători, unii care cu Iaudă au vândut, alții care au nădăjduit împăcare, liniște si bucurie, pentru când Domnul pentru ei se va înalța.

Noi trebuie fiecare în suflet să cuprindem lumea, cu întreaga noastră minte, în nemărginita ei diversitate și să ne dăm mâna într`un cerc uriaș al recunoștinței. Cercul planetar să se facă auzit, pentru aceia dintre noi care vor sa fie Rai și împotriva celor care vor să fie hoți, tâlhari și alte feluri, nesuflete care își vor primii pedeapsă și care atunci când vor muri, nu vor duce cu ei alte bogații mai vrednice decât sufletul.

Viorel Muha


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!