Nostalgia spațiului românesc


I. Legenda pământului românesc


Fiecare am avut câteodată nostalgia locurilor în care am crescut și am cunoscut lumea, nostalgia pentru blagianul spațiu matrice din care am ieșit la lumină, trecând prin lumea aceasta. Depărtarea îl face și mai dorit, iar acest spațiu al fericirii dă naștere acelei stări „a spațiului lăudat și iubit”(G. Bachelard – „La poétique de l’espace’, pag. 82), spațiu de posesiune, apărat contra forțelor adverse ale destinului. Topophilia, nostalgia spațiului iubit, este atitudinea centrală a unei poezii atât de caracteristică începuturilor eminesciene, datată 1866, „Din străinătate”. Desprins dintr-o ordine proprie sufletului său, poetul se simte departe de fiecare element care poate compune ceea ce se află dincolo „de străinătate”, pământul cu „dulci plaiuri” și „câmpi râzători”. Vâlcioara cuprinsă între două piscuri de munte, ca o țară mirifică, apărată de popularele „nouă mări și nouă țări” este simbolul unuispațiu întins și protejat de înălțimi ce-și pierd urmele în negură și printre nori. Oamenii au un trecut ce devine viu prin vis, mai ales într-o casă nouă sau departe de obârșie. Memoria și imaginația conlucrează și singura ori diferitele locuințe ale trecerii noastre prin lume se unesc, se condensează într-o imagine unică, contopind comoara amintirilor și zilelor trecute. „Când în noul spațiu sau în noua casă revin amintirile locuințelor trecute, noi mergem în țara copilăriei imobile, imobile ca imemorialul. Noi trăim din fixații, fixații ale trecutului”(G.Bachelard – „La poétique de l’espace”, pag. 123).
Imaginată ca o ființă, casa rememorată de poet va fi ipostaziată în șirul colibelor din vale, suflete liniștite, dormind în pacea eternă sau prin imaginea căsuței „tăcută, mitutică”, simbol al ființei, caracterizată prin verticalitate, în opoziția „casă mitutică – munte în sus cum se ridică” și stabilitate „ în valea mea ce unduia în flori”. Aici spațiul este totul, pentru că timpul nu animă amintirea. Memoria nu înregistrează durata concretă în sens bergsonian, ea nu poate reânvia durate abolite, ci numai să le gândească pe linia unui timp abstract, privat de densitatea lui. Spațiul intim, legat de suflet prin mii de fire nevăzute, e caracteristic primei părți a acestei panorame a spațiului din opera eminesciană. Dicotomia „înăuntru-afară” pare perfect proprie acestei prime etape de creație, poetul neieșind încă din matca absolută a vremurilor și locurilor spre cerul spuzit cu stele. Numai astfel se poate ajunge la starea de amintire pură:
„Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetișor
("Fiind băiet...")
Scrisă în 1878, poezia „Fiind băiet...” poate fi un arhetip al spațiului popular și național, des întâlnit în poetica eminesciană. Întotdeauna spațiul național a fost la Eminescu unul feeric, nu departe de filonul popular al basmului:
„ Răsare luna-mi bate drept în față
Un rai de basme văd printre pleoape
Pe câmpi un văl de argintie ceață
Sclipind pe cer, văpaie peste ape”
Este momentul reveriei în care revin în memorie nopțile de la gura sobei, în spațiul închis al interiorului casnic, când cumpăna lumii se oprește la punctul etern viu al basmului. Poezie a interiorului domestic „Fiind băiet...” poartă amprenta subiectivității retrase din fața marii existențe. Nici spațiul național nu va fi încă unul mitologic, al Daciei romane sau al „codrilor bătuți de gânduri”. Este încă nevoie de unghere și lumânări stinse, reveria poetică fiind singura cale de evadare spre o lume pe care doar o auzi, fără însă să o poți încă vedea. Poetul înainte de a ne vorbi, ascultă. Deseori însă reveria, care este o instanță psihică, se confundă cu simplul vis. „ Dar este vorba de o reverie care nu se găsește pe panta somnolenței, sufletul este treaz, fără tensiuni, odihnit și activ”(G.Bachelard – „La poétique de l’espace”, pag. 78). Spațiul uman se confundă acum cu tiparele pline de ceață ale unei lumi abia întrezărite, dar îndelung căutate. Într-o fenomenologie a imaginilor poetice materiale focul și reveria lui vor determina starea poetică specifică eminescianismului timpuriu. Căci numai el unește binele cu răul, durerea cu fericirea, schimbarea și întoarcerea timpului și a spațiului, complex spectacular în care instinctul de a trăi se întâlnește cu instinctul morții:
„Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin
Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc
Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc
Lumânarea-i stinsă-n casă...somnu-i cald, molatic, lin”
("Noaptea")
Element primordial al imaginației materiale și simbol al spațiului purificat și aneantizat, focul realizează împreună cu moartea și iubirea un același moment, circumscriindu-se unui complex mitic, spațiul antic al jertfirii și contemplării proprie-i morți:
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haină-i...!
("Odă-în metru antic")
„Prin sacrificiul său în inima flăcării efemerul ne dă o lecție de eternitate. Moartea totală și fără urmă este garanția că noi mergem în dincolo”( G. Bachelard – „La psichanalyse du feu”).
Dar oare o iubire totală nu constituie o aceiași garanție? Imaginea iubitei, puritatea albului ei în întuneric, îndemnul la un „carpe diem” erotic sunt dovada unei reverii conștiente în fața focului. Iubirea posibilă până în momentul anulării fizice și morții alcătuiește centrul acestui scenariu:
„O! Desmiardă pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină
..................................................................................
..................................................................................
Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână”
("Noaptea...")
Infinitul închis, spațiul dinlăuntru, adoarme viața și grijile ei, imaginea iubitei sau pur și simplu filozofia practică a vieții își fac loc între cei patru pereți ai spațiului domestic, acolo unde ființe și animale beau din apa aceluiași timp, lumea umană, lumea vegetală și cea a bestiarului dormind sub reveria tăcerii și nopții, pragurile de accesibilitate uman-animal, toate se apropie. Cu picioarele pe pământ și lipsit de forța ieșirii din sine pentru a visa, sărmanul Dionis este un gânditor amar și trist pe seama micilor și marilor nevoi ale globului de humă. Trăind într-un spațiu cu irizări de grotesc sublim, el contopește lumea sa cu cea a miniaturii animaliere(„Pe pereți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen / Roiesc ploșnițele roșii...”) sau a ființelor de joasă speță(purici, șoareci), toate în aceiași obișnuită tovărășie, o carafă pântecoasă și un motan cu blana toarsă. Dincolo de căpățelul de lumânare se întinde lumea închipuită, dar pe care cugetările sale, încă atât de practice, n-o pot atinge, el cerând nu reveria, ci somnul ce închide toate potecile spre amara lume din afară, hamletianul:
"..somn, a gândului odihnă,
O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna...”
("Cugetările sărmanului Dionis")
Același Dionis, reprezentând însă un alt spațiu poetic decât cel anterior, reușește împăcarea cu amintirea și fantasmele ei frumoase ca iluziile. Și din noi focul aruncă melancolia ca un joc de umbre pe pereții negrei zidiri:
„Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad”
(„Singurătate”)
Tot ceea ce pare pierdut în neagra veșnicie strămută spațiul și zboară peste vremi umbrite de durere și când „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată.....Să stai visând la foc, de somn să picuri” e poate singurul mijloc de a trăi concomitent în spațiul trecutului și în cel prezent, simțindu-te copil(„Visez la basmul vechi al zânei Dochii”) sau îndrăgostit la fel ca un copil(„iar mâini subțiri și reci mi-acopăr ochii”). Sufletul poetului, bântuit de o anima primordială și sacră, ce se dă de multe ori prin profeție, suspendă trăirea și vorbirea, conducând spre o reverie a odihnei, a contemplării pământului și făpturilor născute din lut, lui fiindu-i acum firească și proprie starea „introvertitului, involutivă, intimistă”(G. Bachelard – „La terre et les rêveries de la repos”). Reveria din fața focului deschide și mai mult tărâmul întors spre copilărie, spre pragul peste care, trecând, poți spune:
„ Copii eram noi amândoi
Frate-meu și cu mine
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne”
(„Copii eram noi amândoi...”)
Atmosfera de o liniște patriarhală, menită parcă la a îndemna spiritul copil să se joace cu toate ființele naturii într-o comuniune eternă, nu poate trăi și curge din matcă decât sub linul cântec al buciumului ce se zbate fie „seara pe deal”, fie departe, printre aprinsele stele:
„ Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...”
(„Fiind băiet păduri cutreieram”)
Bucium sau corn, loc de întâlnire al chemărilor oamenilor acestui neam prin timp peste munți, el revine obsesiv alături de lyra spartă, ca un lait-motiv al spațiului estetic ce se cere cântat și încântat pentru ca maleficul să nu mai ființeze decât în basme. Ca semn al tinereții și dragostei încă visate, tainica dulceață pare să se apropie sufletului doritor de încântare, sunând din ce în ce mai aproape. Senzația îndepărtării de spațiu, timp și tinerețe se dă poetului îmbătrânit de durerile iubirii peste vârfurile cu lună:
„ Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte”
(„Peste vârfuri”)
Iubita însă este asemeni unei păsări pe care mama natură a hărăzit-o tăcerii, ea nu cuvântează nici la melancolia cornului și nici la înfiorarea și farmecul inimii înturnate către imaginea ei, pentru că este o Euridice menită spațiului ce se află în spatele poetului care merge. Salvarea ei prin iubire îndulcește dorul de moarte al unui suflet ce nu-și găsește bucuria mângâierii. Cu cât cornul va suna mai departe, cu cât lyra spartă va refuza sunetul orfic, cu atât ea va fi mai pierdută în lumea din afara codrului. Oare mai există întoarcere? Căci parcă sunetului de corn i se adaugă grele sunete interogative: când voi mai putea auzi din nou sunetul cornului aici, aproape de inimă, când voi mai putea s-o am pe ea aici, aproape de inimă? Ce efort orfic nu e în zadar însă! Probabil că aceasta va fi întotdeauna soarta cântărețului ce aruncă o privire în urmă, cântând și ființând din cântarea sa o lume de basm. Și poveștile născocite de el sunt cele ale acestui pământ, cu Făt-Frumos, o crăiasă, codrul, teiul, nunți împărătești, ținând de macro și microstrustura universului. Cătălin, zburătorul cu lungi plete sau nunta micilor ființe din ierburi par să se contopească într-un basm veșnic:
„Alături teiul vechi mi se deschise
Din el ieși o tânără crăiasă...
.................................................
Câlcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor”
(ibidem)
Este iubita eternă într-o natură și ea neschimbătoare sub timpul neschimbător sau poate Bianca nefericită din iubirea nevrednică, ce caută codrul și simbolul fericirii magice, teiul:
„În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt și vechi
Unde-i izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi”
("Făt Frumos din tei")
Personajul, născut parcă odată cu natura, ca și Fătul din lacrimă, apare într-un teritoriu oniric, încrustat cu rezonanțe de basm popular:
„ Cu ochii mari la ea se uită
Plini de vis, duioși plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Și la șold un corn de-argint”
("Povestea teiului")
Și în acest timp cuvintele feciorului răsar în inima crăiesei ca niște descântece de mult știute și uitate, îmbieri formulistice de genul celor din „Luceafărul” de mai târziu, păstrând aura de taină a formelor prozodice populare, peste care muzica înfioară nemărginitul, transformându-l într-un timp fără timp al unui spațiu, pururi același. Căci va fi vară prin florile de tei și iarnă prin „troienele” de flori ce vor cădea sub sunetul veșnicului bucium:
„Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Și prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi”
(„Povestea codrului”)
În tot acest vis înconjurat de caii mării,de bouri înalți ca vremile, cerbi și ciute, într-un concert nespus de liniștitor, ca într-o adunare a vietăților ce își vorbesc tăcând, poetul trece noaptea în zi, adormind grație armoniei „codrului bătut de gânduri”, într-o rememorare veșnică a timpului când „fiind băiet păduri cutreieram”.
Acest spațiu, pur românesc, pare să sugereze la prima vedere corelația strânsă între natură și iubirea poetului, poate mai pregnat ieșind în relief într-una din poeziile care datează din caracteristica perioadă a anului 1876:
„Și dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez
Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei”
(„Și dacă de cu ziuă...”)
Spațiul românesc este surprins întotdeauna în clipa marilor sale trăiri, atunci când omul se îngână cu natura sau când trăirea acestei legături eterne dă omului sau naturii sentimentul împlinirii. Și noaptea este singura permanență eminesciană sub întinderea căreia spațiul românesc de legendă își desfășoară liniile:
„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic
Rumenind străvechii codri și castelul singuratic...”
("Călin-file de poveste")
Metafora lunii, mireasă a lumii, regină a ei, femeie și iubită, transpare aici sub forma fizică de ființare, simbolizată printr-o sintagmă în care primul termen corespunde concretului domestic(vatră), iar cel de al doilea poate identifica prin interpretarea lui generală focul stelar ivit sub bătaia razelor lunii(jăratic). Este ipostaza lunii ce luminează viața, care nu a primit încă de la poet simbolul spațiului thanatic, ea e luna ce iubește și e iubită:
„Ci prin flori întrețesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale”
(ibidem)
În acest cadru nocturn în care termenii principali feminini(noaptea, luna) așteaptă parcă ivirea celui drag, zburătorul cu negre plete, fata de împărat va fi asimilată purității albe a lunii, opusă întunericului din ochii zburătorului, pribeag într-o unire vremelnică, a cărei recurență va aminti de ritualurile de trecere din folclorul românesc.
Apa - fons et origo” - în multe cosmologii universale, pare să capete la Eminescu un sentiment al absolutului ce participă prin legănarea și zgomotul aproape imperceptibil al valurilor la existența naturii. Căci la Eminescu apele transpar și nu apar, noi nu ne naștem din ape, ci din îngânarea cerului cu pământul. Lacul codrilor albastru pare metafora principală a paradisului terestru în care „unduioasa undă” sună armonic la farmecul celor doi îndrăgostiți. Apa e fundal, martor mut sau îngânat al trecerilor umane, ea nu e încă nici Styx, nici Lethe eternă, dar nu e nici mamă ce rodește sămânța facerii și morții. Ea este numai lacul încărcat cu floi de nufăr sau izvorul ce tremură pe prund, loc al iubirii și reveriei celui ce se oglindește în spațiul ei, legănat sub soare:

„Tresărind scânteie lacul,
Și se leagănă sub soare
Eu, privindu-l din pădure
Las aleanul să mă fure...”
("Freamăt de codru")
Metafora apei ce se zbate lin este completată în spațiul românesc cu imaginea apelor ce plâng în vaduri sau a mării zbuciumate, ipostază românească a oceanului înghețat. Importantă ni se pare a fi metafora mării la Eminescu și această atracție plină de fascinație pe care întinderea albastră a produs-o în inconștientul poetului, căci în mod sigur metafora mării, codrului și cea a voievodului, de mai târziu sunt niște țâșniri din inconștientul său. Ciudat, că un element atât de specific spiritului daco-trac, muntele, apare atât de puțin în poetica eminesciană. Iar dacă imaginea codrului, slăvit împărat, și a voievodului sunt niște metafore ce țin de inconștientul individual, metafora mării(teatru al vieții, spațiu magic, loc al revelației absolute, pătrundere în uitare, loc al amintirilor și mormânt etern) ființează dintr-un inconștient colectiv ce ține de visele amniotice ale omenirii, cu deosebire, mai ales dacă ținem seama că poetul nu a văzut marea niciodată. De-abia acum apa își reia funcția veche a germinării și marea ca iubită, mamă, mormânt, sunt ipostazele cele mai obișnuite ale spațiului de la Tomis.
Spunând că pentru Eminescu metafora codrului apare ca o țâșnire inconștientă, subliniem spiritul autohton depozitat adânc în spiritualitatea individuală a poetului. Și atunci când vorbim de codru trebuie să avem în vedere următoarele disocieri:
- codrul în ipostaza lui naturală, adăpost al păsărilor și animalelor;
- codrul singularizat prin teiul sfânt care vede și înțelege actele umane;
- codru ca loc și mijloc al iubirii;
- codrul-om ce acceptă durerea și se umple de bucurie(„Revedere”, „Ce te legeni”)
- codrul, văzut prin metafora populară a pădurii de argint;
„Mândra glăsuire a pădurii de argint” și sufletele ce se zbat sub coaje sunt încă urme ale vechiului animism geto-dac, iar prezența lor implică și mai mult existența unei legende a spațiului românesc. Ieșirea din firesc și încadrarea într-o ordine nepământeană, caracteristică unei culturi populare ce gândește în mite relevă marea putere de absorbție a folclorului, pe care Eminescu a intuit-o. Căci poate cea mai firească poezie în spirit pur românesc este „Cătălin, file de poveste”. Și nu numai pentru că elementele ce alcătuiesc acest spațiu par aidoma celor din basm(pădure de argind, zâne, nuntă miniaturală) ci poate tocmai prin cealaltă față a poemului prin concretețea teluricului domestic în mijlocul căruia Cătălin își regăsește iubita:
„Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți
Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț
Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,
Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă”
Este interiorul specific caselor țărănești, luminat de icoana afumată, străbătut de mirosul de mintă și busuioc. Peste toate va fi splendida metaforă a „codrilor de aramă” și a „pădurii de argint”. Oare nu este o nostalgie a pământului românesc, în spiritul vechi grec jinduirea după epocile de aur și argint, a vârstelor omenirii. Iar imaginea castelului singuratic și a lebedei plutind pe apa devenită un cer întors și plin de stele este iarăși o dovadă a retragerii înspre metaforele vieții trecute.
Un alt element al spațialității naționale va fi cerul, cerul în ipostază de univers. Dar cum cerul eminescian răsare întotdeauna din ape și se oglindește în ele, el va deveni o apă aeriană, o chemare a cerului către ape la o comuniune cu verticalitatea ființei.



II. Legenda cerului românesc

"Lumea e un Narcis pe cale de se gândi"
G. Bachelard
Cerul eminescian este un vis întors. Mai întâi el este de o realitate stranie, cerul horoscoapelor și al vechilor manuale de astronomie, trecând visul în real, deci vis întors la realitatea cotidiană. Apoi el este de o structură de multe ori deceptivă, fiindcă vine din imaginație și se oprește în ea. Contactul cu realul este în acest caz nul, deci el poate fi acum doar vis. Așa cum nostalgia după un petec de vatră revine obsesiv la Eminescu, tot așa cerul românesc crește din specificul nostru spiritual și se oprește acolo unde încep marile întrebări ale omenirii.
Am putea numi după Novalis ca un principiu coordonator al reveriei cosmice eminesciene acel „pan calisme” activ, „tot ceea ce privesc, mă privește”( G. Bachelard, „La poétique de la rêverie”). Într-o comuniune continuă cu cerul, poetica eminesciană pare să aibă ca atribut fundamental marea tristețe metafizică dinainte de origini, conștiința nimicniciei cărnii și a perisabilității sufletului în raport cu un infinit pur, cosmosul. Spațiul „fagure”(Lucian Blaga, „Diferențiale divine”), spațiul care crește cu fiecare determinare a sa, fiind în același timp punctul unei noi plecări spre orizont, ca într-o geneză sacră, repetată ad indefinitum, este la Eminescu sarcina plus a decodării misterelor universului. Și el ne explică unde, când și cum a luat ființă lumea. Sarcina minus, un fel de cenzură transcedentală blagiană, constă în imposibilitatea receptării formelor celeste, datorată caducității receptorului. Deoarece poetul este conștient că unii pot realiza cuplul afect-om-univers, pe când ceilalți nu pot dărui minții decât coaja formelor naturale, nu și esența lor. Rostogolirea originilor prin haosul etern constituie punctul de plecare al explicării cosmogonice. Ciclul vieții și al nașterii universului pare la Eminescu ca și obiectivarea ideii hegeliene în natură și în istorie, iar mai apoi întoarcerea ei la matcă. Pentru că poetul este conștient de faptul că „sâmburul luminii de viață dădător” nu este altceva decât o iluzie pe care o numim existență(viață) și care se întoarce în sânul întunericului:
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă...”
("Scrisoarea I")
Cunoașterea lumii începe de fapt printr-o autocunoaștere. Divinul bob de lumină, harul „dumnezeiesc” se va cunoaște întâi pe sine și numai după aceea va limita hotarele acestei lumi. În sensul lui co-naissance(a cunoaște – a te naște cu obiectul cunoscut) va trebui să înțelegem creația divină. Pentru a cunoaște și a insufla celorlalte lucruri gnoza, divinitatea din bobul de lumină a trebuit să se nască odată cu aceste lucruri. În alte cosmogonii avem deja un Buddha sau Ormuzd care-și mortifică trupul pentru a naște universul. La Eminescu, actul genezei este în același timp al lumii, dar și al creatorului ei, ontologie și gnoză simultană:
„Dar deodată-un punct se mișcă...cel dintâi și singur
Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”
(ibidem)

Optimismul eminescian, cel ce se revarsă asupra excepționalei conceperi a lumii, este amendat de conștiința unei vanități la scară cosmică, idee susținută în aceeași primă „Scrisoare...”.
„Căci e vis al neființei universul cel himeric...”
(ibidem)
Încă de pe acum ne apare concepția imposibilității contactului cu ceea ce a fost creat, fie datorită atributului de neființă pe care-l poartă în pântec comosul, fie datorită ideii de iluzie(himeră, fantasmă) pe care o atinge cunoașterea umană când pipăie lumea. De aici două direcții în poetica eminesciană a cerului: una a realității fixe și de nepătruns a stelei(simbol al cosmosului), alta a irealității (himerei) și a fabulosului ținut pe care-l oferă spiritelor cugetătoare universul. Între el ca o dreaptă cumpănă va sta Hyperion și lumea sa. Căci în „Luceafărul” vom asista tocmai la neputința ființei umane(Cătălina) de a atinge infinitul. Prin experiența lui Hyperion, surprins în ipostaza umană a tânărului voievod și încercarea lui de a străbate invers drumul demiurgic, cosmul se revelează pentru o clipă teluricului care așteaptă. Lumea ce desparte lumile, văile de chaos prin care fulgerul neântrerupt zboară sunt imagini ale chemării ontologice pe care Hyperion o simte și el la atingerea văzduhului. Ceea ce pare tragic în poem este tocmai efortul sublim al celor două arhetipuri, uman-Cătălina, celest-Hyperion de a scăpa de chemarea ontologică a speciei ce le revendică forma și spiritul, urmărindu-i peste vârste, ca nu cumva să iasă din matca lor genetică. Și versurile cheie se cheamă între ele:
„Străin la vorbă și la port
Lucești fără de viață
Căci eu sunt vie, tu ești mort
Și ochiul tău mă-ngheață”
sau:

„Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe”
("Luceafărul")
Sarcina – minus, neputința transcedentalității cosmosului, tocmai din cauza tiparelor universale prea strâmte(spațiu și timp) pentru condiția umană, apare în poezia dorinței de evaziune înspre un „acolo” pe care sufletul nu-l va putea atinge niciodată, poate chiar de aceea mai mult dorit:
„La steaua care-a răsărit
E-o cale atât de lungă
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii se ne-ajungă”
("La steaua")
Tristețea metafizică, bocetul metafizic al spațiilor ce ne luminează și care de mult sunt în neființă, apare la Eminescu:
„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre”
(ibidem)
Un singur sentiment al poeticii eminesciene ar putea sta alături de lumina și icoana stelei ce a răsărit: arhetipul ideii platonice de esențializare a iubirii. Căci întotdeauna ceea ce rămâne în urmă dintr-un lucru e doar esența lui. Formele și culorile sunt perisabile:
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă”
(ibidem)
Sarcina plus este simbolistica magului, care are la Eminescu o valoare specială. Poet al încifrărilor, el este în același timp un om pus în fața marilor taine ale lumii. Cartea arabă, piramidele ce urcă în soare, insula lui Euthanasius, magul, reprezintă la Eminescu tot atâtea încercări de a scoate din taină adevărurile lumii. Magul este cheia unor astfel de mistere, iar apariția lui simbolistică(barbă până la pământ, carte cu cifre întoarse, cârjă, cei doi corbi, ziua și noaptea) este elementul magic ce poate revela funcția înțelepciunii bătrânului. Să ne amintim pasajul din „Creanga de aur” sadoveniană, în care Zamolxis apare în ipostaza de mag, sus, în muntele neurcat de nimeni, poate doar de Kesarion Breb, pentru inițierea întru cele tainice ale lumii:
„Pe-a muntelui streașnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândește puternicul mag”
("Povestea magului călător în stele")
Observăm condiția aparte pe care o împărtășește bătrânul mag. El nu gândește lucrurile lumii pentru ca apoi să le transfere în intimitatea structurii sale interioare, ci „se gândește” în el, pentru a extrage de acolo lucrurile lumii și a le introduce într-o ordine pură. Pentru mag lumea nu e o cavernă pe ai cărei pereți să fie proiectate lucrurile iluzorii. El este focul prin care trec aceste lucruri, pentru ca apoi să se răsfrângă în realitatea imediată. Senzația golului dintre lumi o realizează fiul de împărat pornit pe aripile somnului. Dimensiunile se contrag în cercuri concentrice până la mărimea punctului, simbolul trecerii finitului în infinit:
„Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb”
(ibidem)
Atracția stelară lasă în urmă imperiile iluziei umane, iar conștiința că totul e perisabil și supus micimei din perspectiva altor lumi pe care noi, la rându-ne le considerăm caduce, își face loc:
„Vezi steaua că munții și-ntoarce și marea
Îmblând neclintită în vecinicu-i mers
A anilor spaț le destină un soare
La una-i mai mică și la alta mai mare,
Căci sorii scriu timpu-n acest univers”
(ibidem)
Imaginea scării, împletită din spumă de nor pe care magul se coboară în luntrea trasă de „lebede argintoase” e simbolul spațiului mirific pe care râul Selenei ni-l deschide în fața ochilor:
„E-o seară frumoasă – adormită deși e ziuă
................................................................
Adormitor se ridică din oștile florilor mândre...”
("Dacă treci râul Selenei")
Ca o transmutare a teluricului în celest aici vom găsi lumea spațiului românesc, cu grădini de flori, stupi sălbatici, codri adormitor cântând prin glasul păsărilor, peste toate tronând blonda fecioară, luna cu părul desfăcut și mantia încărcată de stele. Imaginația materială eminesciană lucrează în acest spațiu cu sentimentul că tiparul lumii trebuie depășit pentru a fi cunoscut. Pornind de la esențializarea ideii că acest cosmos este făcut din lumini și umbre și având ca suport tristețea metafizică a ființei ce nu poate gândi lumea, Eminescu se oprește pe tărâmul în care omul își poate depăși condiția și poate cunoaște. Ieșirea din real și trecerea în imaginar îl apropie pe poet de factura populară a basmului. Condiția omului fără stea nu e privită ca un adânc blestem ancestral, ci ca o privire deschisă spre libertatea insului scăpat de starea de necesitate. Omul eminescian, despovărat de stea, e alesul, ce poate gândi lumea și poate „să se gândească” precum magul veșnic, el nu mai este limitat, ci poate deveni continuu. Ca și în basmul popular lumea cerului e plină de adevărate miracole, prin care natura umanului trebuie să treacă pentru a căpăta starea de inițiere eternă. Combinând spațiul tridimensional cu latura mitului(temporalitatea), Eminescu a reușit să scoată universul din matcă și să-l așeze într-o legendă deschisă spre noi. Orice am face, vom avea întotdeauna pământul la picioare și cerul deasupra noastră, toate pier și, dacă elementele lumii pe care noi le considerăm neschimbătoare mor și ele, care să fie filozofia existenței?
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier”
("La steaua")
Asemeni lor ne simțim și noi pe imensitatea pământului și a mării, niște spații închise și tremurătoare în vântul destinului:
„Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți „
(ibidem)
Pasăre, catarg, stea sau om, starea de mișcare cuprinde totul. În vârtejul existenței noi mergem întotdeauna spre un altceva, fără să intuim circularitatea acestei mișcări, repetabilitatea zilei și a nopții, anotimpurilor, anilor, orelor, sufletelor:
„Zboară ce pot
Și-a lor întrecere
Veșnică trecere –
Asta e tot...”
(ibidem)
Anticiparea osândei sisifice de a merge, a sui, a coborâ, e intuită liric de poet în imaginea atât de schimbătorului noroc, precum și a vieții, singularizată cu precizie metaforică în „floare de crâng”. Imagini de mare sugestivitate, într-un ritm de excepție:
„Orice noroc
Și-ntinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc”
(ibidem)
Și cine ne poate înțelege mai bine decât noi înșine? Ne străduim să cuprindem pământul prin iubire și cerul prin cunoaștere, dar oare viața nu e prea scurtă pentru o asemenea încercare? Și, de aceea, nu putem cere timpului altceva decât timp, numai timp:
„Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
(ibidem)

Cerul eminescian se conturază astfel prin două metafore revelatorii:

- metafora închiderii, mută ca o taină, ce-l apropie de Blaga și de corola de minuni ce nu pot fi revelate pe de-a-ntregul
- metafora deschiderii, prefacerea cosmosului într-o țară mirifică, asemenea basmelor populare

Simbolurile predominante vor fi:

- Spațiul - fagure, spațiul genezei, al obiectivării în trepte a bobului de lumină până la punctul în care vanitatea oprește mâna creatorului, spațiul ce încă nu poate fi cunoscut, revelat;
- Spațiul – cunoașterii, gnoza sacră a tainelor stelei ce parcă abia a răsărit, deși e moartă de mult, surprinderea simultaneității pulsului uman și universal, senzația pe care ți-o dă tocmai distanța uriașă dintre pământ și cosmos, iluzia unei vieți ce a murit, când a ajuns la revelația umană;
- Spațiul – abstract, chemarea tragică a podișului cosmic pe care ontologia ființei(Cătălina, Hyperion) îl revendică, treptata conștiință a imposibilității unei transcenderi peste spații ce va duce la frecventul apel al poetului la forțele imaginante;
- Spațiul - magului, una din căile deus ex machina, ce pot ușura descifrarea încifrării pe care poetul însuși a impus-o lumii;
- Spațiul - material, conlucrarea forțelor imaginației materiale(aer, foc, apă, pământ), refacerea cosmosului după tiparele umane, terestre(câmpii, codri, dealuri, flori, păsări), gândirea lui prin experiența telurică;
- Spațiul - vanității, filozofia practică a nimicniciei lucrurilor.

Adânca dilemă eminesciană va fi : cine este perisabil? Cosmosul? Să medităm:
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier”
Sau poate este angajată perisabilitatea ființei umane? Iar să medităm:
„Floare de crâng
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se sting”
Omul nu poate cunoaște deoarece cosmosul este trecător, sau fiindcă acest univers este veșnic și ea, ființa de carne și sânge e caducă?
De aici tragismul și nostalgia pământului și cerului românesc, pe care poetul a purtat-o cu sine întreaga sa viață.. Legile pământului, datinile și credințele, legile cerului, horoscoape, zodiacuri i-au fost la îndemână. Ce va fi simțit el în fața sufletului românesc, înscris în slovă sau piatră din aceste mărturii? O întrebare cu răspuns implicit pentru că o dovadă vie este însăși opera sa, metafora legendei deschise spre lume a acestui leagăn străvechi geto-dacic.