Am stat liniștit și mi-am zis într-o bună zi. Cine m-a văzut pe mine, în toate prostiile pe care le-am făcut eu, cu voia și fără voia mea? Oare voi putea să spun cuiva? În afara preotului meu, care m-a încurajat de fiecare dată bineînțeles. Voi fi eu mulțumit, de ceea se numește viață? Toate aceste labirinturi de nepătruns sunt ele parte a vieții, a chintesenței ei? Pot eu să răscolesc pământul, găsindu-mi adevărata mea identitate? Sunt pregătit să primesc cum se cuvine... ceea ce mi se cuvine de fapt și de drept… pe acest pământ? Pemtru că, de ce nu! Merit toate acestea cu vârf și-ndesat! Da, merit să am și să primesc alt viitor, altă identitate, în viața aceasta de aici. Să mă alarmez la tot, ce de fapt este formula de bază a realități în sine. Este de datoria mea să încerc marea cu degetul! De ce nu! Dacă atâta putere mai mi-a rămas, dacă sunt un slab, credul ce uită cu desăvârșire că trebuie să mai și trăiască, se aventurează cu capul înainte fără a crâcni, mai ales uitând pe loc de micile defavoruri, în care intră. Dar nu-i nimic! Sunt calm și arunc din răsputeri supremul adevăr spre ceea ce se cheamă perfecțiune. Mă uit în urmă și-mi dau seama că nu am fost prea perfect. Ba dimpotrivă, poate un pic cam invers, adică chiar mai multe greșeli, decât am putut vedea vreodată în mica mea viață, de până acum, la cineva.
Asta e! Îmi fac curaj și zâmbesc caraghios, uitându-mă înainte, către ceea ce se cheamă aventura vieții. Asta e! Eu sunt cel care a greșit, eu sunt cel care s-a lamentat, uneori degeaba, că n-are viitor. Iată-mă! Acum eu sunt cel care crede că-și alege viitorul așa cum vrea el! Slabă speranță, pentru că mai sunt pârghiile alea, de ne-așteaptă la cotitură și ne bagă degetul… aștepând reacția denaturată a restului de ființă umană ce mai există în noi, asta dacă mai există cumva așa ceva pe pământ. Sunt absolut sigur că multora li s-a făcut bătaie acolo! Nefiind nevoie să se maturizeze, cum ar fi normal, pentru aceasta. Pur și simplu acceptând formula așa cum li se dă. Ei bine, ăsta sunt de fapt! Un formulagiu, ce nu bagă la cap, o dată pentru totdeauna, cine este șeful de fapt și cine conduce biata lume, de acolo de sus!
Acum îmi dau seama! Că de fapt am un martor și încă unul solid, care aplică legea pe mutește, nu te lasă fără să plătești, pentru greșelile contorizate. Și de ce nu aș recunoaște, am cam dat contorul peste cap! E drept, că cele mai multe greșeli, le-am făcut peste voința mea! Dar ce mai contează! Sunt de-a dreptul amenințat de grija pentru ceea ce se cheamă, faptă!
Nu mai trebuie să mă scuz în ruptul capului, sunt fărâmințat în ființa mea, pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat. Caut să mă port frumos, pentru a da vina pe viața care m-a adus în stare, dar n-am nicio șansă! Catastiful se deschide și-mi arată tot ceea ce am greșit. Mă uit consternat și nu-mi vine a crede, că eu am fost în stare a face așa ceva. Caut cu grijă numele meu, câteva pagini în urmă, în speranța că nu sunt eu și nici prin cap nu mi-ar trece acuma să mai fac așa ceva. Dar nenorocirea se produce lamentabil de repede și toată speranța mea se dărâmă. Sunt aruncat în prăpastie și-mi recunusc în cele din urmă vina. Este filmul veții mele. Într-adevăr, chiar eu sunt cel care a aruncat cu piatra și a rănit primul. Oare de ce mi s-au întâmplat toate acestea?