Cred că se impun anumite "clarificări conceptuale fundamentale", vorba lui Wittgenstein din prefața "Tractatus-ului Logico-Philosophicus". Ca să fiu mai specific, bazele distincției dintre numele proprii și descripțiile definite cred că au fost făcute de către Bertrand Russell, în celebrul lui articol "On denoting"- "Despre denotare". În acel topos bibliografic el intitula construcțiile lingvistice care astăzi sunt cunoscute sub numele de descripții definite "sintagme denotative". Acestea erau clasificate în trei tipuri: sintagme denotative care denotau ceva într-un mod clar, sintagme care denotau ceva într-un mod ambiguu și, respectiv, sintagme care nu denotau nimic. Mai corect din punct de vedere logic ar fi să spunem că această ultimă categorie de sintagme denotative denotau nimic, căci dacă ele n-ar denota nimic asta ar însemna că ele ar denota altceva decât nimicul, adică ar denota ceva. Russell exemplifica fiecare tipologie de sintagme denotative, interesantă fiind paradigma menită să ilustreze cazul "sintagmelor care nu denotau nimic". Exemplul russellian este următorul: "Regele actual al Franței este chel". Formalizarea standardizată ne sugerează același lucru, anume necorespondența empirică a enunțului: (Ex)((Rx&(Ay)(Fy-y=x))& Gx), unde "A" desemnează cuantificatorul universal, E- cuantificatorul existențial, "-" este semnul operatorului conditionalului, "&"- este operatorul conjuncției, "="- este operatorul bicondiționalului. Ea se poate citi astfel: "Există cineva"- (Ex), "care este regele actual al Franței"- Rx, iar "dacă ar exista un oricare alt(ă)obiect logic/entitate"- (Ay), care ar satisface aceleași condiții definitorii sau relevante și "ar fi regele actual al Franței"- Fy, "atunci acel alter-ego- y ar fi identic cu originalul- x"- ceea ce înseamnă ca y=x, "iar acel ceva "x" este chel"- Gx.Aici enunțul este interpretat ca fiind un existențial sub incidența căruia cad două conjucții- conjuncția unui predicat monadic cu o propoziție universală și, respectiv, conjucția formată din acestea două cu conjuncția unui alt predicat monadic. Deoarece nu există un rege actual al Franței, adică Rx=0, ne va fi indiferent restul propoziției din perspectiva valorii ei de adevăr deoarece, în conformitate cu matricea conjuncției, dacă un singur conjunct este fals atunci întreaga conjucție va fi falsă.Pe de altă parte, acest enunț satisface condițiile de self-consistență ale unei propoziții formalizabile- coerente și inteligibile- a limbajului natural încât valoarea ei de adevăr își pierde importanța în fața exigenței formale a clarității logice a exprimării lingvistice. Această menționare a lui Russell, cea a primatului adecvării logice a propozițiilor, avea să inspire celebra catalogare a lui Wittgenstein a propozițiilor logicii și matematicii ca fiind propoziții fără sens deoarece ele se autovalidează neavând nevoie de confirmarea contactului cu faptele lumii.
Deci, sintagma utilizată de Russell nu denotă nimic chiar dacă era autosuficientă logic.Russell gândise sintagme denotative lipsite de denotat, etichetare filosofică extrem de potrivită descripției definite, cum spunem astăzi, "Dumnezeu".
Această digresiune n-a făcut apel la teoria lumilor posibile, caz în care, existând posibilitatea logică a existenței unui obiect logic care să dețină proprietățile anterior enumerate, atunci enunțul analizat ar fi putut să fie adevărat.