Adriana Weimer

Poeta și prozatoarea Veronica Balaj mărturisește adesea că, prin natura meseriei de jurnalistă radio-tv la Radio Timișoara, restricționată fiind permanent de minute și chiar de secunde, timpul, ca noțiune, se regăsește des în poezia ei.
Citind volumul de poezie Poeme în civil al Veronicăi Balaj, apărut în 2006, la Editura timișoreană “Anthropos”, sub directa coordonare a editorului și poetului Lucian Alexiu, poeme traduse în limba engleză de bine cunoscuta traducătoare Antuza Genescu, m-a surprins cât de pregnantă este această starea de timp, redată ca stare de spirit a poetei, străbătută fiind adesea de tristețe, de melancolie și doar rareori de optimism.
Volumul Poeme în civil definește, mai mult decât în oricare dintre volumele anterioare ale poetei Veronica Balaj, starea de timp suspendată parcă între trecut, prezent și viitor, între depărtare, venire și plecare, între așteptare și regăsire, între noapte și zi, între clipă, minut și vremelnicie.
Este surprinzător câte figuri de stil găsește poeta Veronica Balaj pentru a reliefa acest concept al timpului, surprins în toate ipostazele lui: “pașii plecării”, “armistițiul viitor-prezent”, “mișcătoare vremelnicie”, “burta depărtărilor”, “ziua/ o scoică pătimașă, vie”, “viitor și trecut/ sămânță și rod”, “repetabil/ existențial”, “cioburi de infinit”, “jocul/ de-a dusul și-ntorsul”, “secundele/ mi se rostogoleau”, “așteptarea adâncită/ rană în mine”, “secundele vin, desfrânate”, “viciile secundei/ vlăguite”, “Frivolitatea așteptării”, “Plecarea, un fel de-a leza timpul”, “Cântec de venire-plecare”, “balada plecării”; toate acestea, spre exemplificare, le voi cita:

“[...] o sumedenie/ de subînțelesuri izbăvitoare/ mă apasă/ nimic rău nu știrbește/ minutul/ cât jocul mă prinde [...].” (De-a viața);

“pașii plecării tale/ înmugureau pe lună/ [...] prin depărtările noastre/ armistițiul viitor-prezent/ îl repet în gând [...].” “[...] de atâta mișcătoare vremelnicie/ zi - noapte - zi - noapte - zi/ așteptarea [...]; din burta depărtărilor/ zăluda moarte-a mea/ râde-plânge și ea [...]!” (Atâta zi, atâta noapte, măsurate cumsecade, poezie dedicată Cristinei);

“ore fixe/ cu diademă/ am primit/ pentru/ mișcarea mea în lume/ sunt/ un punct pătimaș, aprins/ într-un cerc rotitor/ [...] și alunecând frumos/ prin auzul urmașilor.” (Alunecând frumos, prin auzul urmașilor);

“[...] ziua/ o scoică pătimașă, vie,/ mă-nchide într-o cochilie/ sunt o mirare/ din cap până-n picioare/ între doi pereți abrupți” (Scut iluzoriu);

“[...] fierbinți/ zilele/ mi-s antamate la sfinți;/ nimic nu mă uimește/ în ordinea prestabilită/ summum de euri/ să fiu/ perpetuum movens/ între ziua întâi/ și-a șaptea/ viitor și trecut/ sămânță și rod/ pedepsit/ de-aș fi,/ e-un repetabil/ existențial” (Cu privirea îngustată);

“[...] număr zilele creației/ de la coadă/ la-nceput/ le pun eșarfe colorate diferit,/ [...] dar nici vorbă să aflu/ cine/ mi-a lăsat mie anume/ imprimat pe obraz,/ însemnul/ unui testament/ nedescifrat [...].” (Enigmă primară)

“se-arată/ ceasul navigării/ spre/ lâna de aur/ așteptam plecarea [...].” (Pricini și ore despre visare);

“[...] precum în cer,/ așa și pre pământ/ e târziu de tot;” (Precum în cer așa și pre pământ, e târziu de tot);

“[...] cioburi de infinit,/ cu avariție, mi le asum/ la o adică, nu le merit/ și/ nici nu știu/ să înțeleg/ primejdioasa lor pendulare/ între zilele de joi/ și ploaie/ mereu o plecare/ mereu o chemare [...].” (Poemul, poemul, poezie dedicată: În memoria lui Doni);

“[...] într-o lacrimă pământească/ un ring/ unde se întrec/ imparțial/ cu toții/ în jocul/ de-a dusul și-ntorsul.” (Joc de Crăciun);

“[...] secundele/ mi se rostogoleau/ tăvălug/ prin vene/ visul/ plecării peste ocean/ se săvârșise în realitate/ erai departe [...].” (Plecarea, un fel de-a leza timpul);

“[...] visez/ cum/ flăcări răstignite/ pe umeri,/ mă izbăvesc/ de dor și depărtare [...].” (Geometrie sentimentală);

“[...] unde să mă ascund?/ drumul/ se frânge la jumătate/ între adâncuri/ și chemare, o inimă respiră/ nălucă, în mine [...].” (Portret cu senzații adăugite);

“zvâcnesc/ roșu-bleu-ecosez,/ minutele în trigon/ [...] e ora, secunda/ pătrarul timpului/ când/ va trebui/ să depun/ armele visării.” (Zodiacală);

“[...] și-și potrivește ceasornicul/ de buzunar, exact la clipa când,/ lumea de-aiurea, vădit falsă,/ lingușitoare, trecătoare,/ se oprește locului aplaudând,/ perfidă, flecară, uluită,/ gata să se-nfrupte/ din spectacolul pus la cale/ doar pentru întărâtarea/ vremurilor.” (Spectacol pentru întărâtarea vremurilor);

“[...] întoarcerea-i/ altă himeră.” (Aventură făgăduită);

“Mercur/ îmi soarbe din palmă/ însetat,/ ploaia/ fostelor zile/ [...] răsucesc/ două clepsidre/ cu nisip sărat/ din mare/ e-acum/ și e târziu/ le-atârn de privirea/ zeului rătăcit/ printre puncte cardinale,/ așteptând.” (Cu evlavie);

“[...] îngăima/ cu verde sevă/ și lumină/ cântec/ de-nsingurare/ [...] învățam pe de rost/ așteptarea adâncită/ rană în mine/ și-n cuvânt.” (Frivolitatea așteptării);

“[...] la malul oceanului,/ aștept/ pasărea cu aripi uriașe/ [...] în aventura plecării/ [...] pasărea va cânta/ valsul regăsirii/ cu cei care/ ne-așteaptă prinși/ într-un cerc frânt [...].” (Cântec de venire-plecare).

Pentru a încheia într-un ton optimist, în ordine inversă aleasă de poetă (prima poezie din volumul Poeme în civil fiind Aniversare și tăiere de noroc, poezie plină de optimism, iar ultima poezie, Frivolitatea așteptării, fiind gravă, fără speranță), m-am oprit pentru final la poeziile care aduc o rază de lumină, atât de necesară vieții: bucuria și visarea, surpinse de poeta Veronica Balaj sub același simbol a timpului:

“[...] îmi sărbătoresc,/ toate zilele de naștere/ deodată/ [...] secundele vin, desfrânate/ laolaltă/ din mai multe direcții/ se veselesc/ ce noapte! ce viață/ arzănd!” (Aniversare și tăiere de noroc);

“[...] îmi caut sinele/ în vid/ vreo sută de zile/ la rând/ printre/ sferturi de ceas academice/ invariabil stârnind vuiet/ viciile secundei/ vlăguite/ repetate/ până la vis [...].” (Îngăduință pentru Pan);

“[...] îngerii mă cercetau/ și mă învățau să cânt/ cu vorbe netrăite/ frumos/ nedistonant/ balada plecării în Vislanda [...].” (Balada plecării în Vislanda)

Ce frumoasă este această ultimă imagine: Vislanda, țara imaginară a poetei Veronica Balaj, țara imaginară a oricăruia dintre noi: Visul și puterea de a visa.