Facand abstractie de operele epistolare ale lui Platon dintre care cea mai cunoscuta este Scrisoarea a VII-a se poate foarte facil constata faptul ca el obisnuia sa-si scrie textele adresate publicului larg sub forma dialogurilor. "Legi" se sustrage regulii generale intr-un mod incontestabil. Se stie ca Platon, ca un cetatean nobil al Atenei, nu era lipsit de ambitii politice. De altfel, a si avut doua tentative de a deveni lider politic, una chiar in Atena, iar o alta in Syracusa. In capitala regiunii italiene Sardinia de astazi, pe atunci un polis grec suveran si prosper care isi extinsese puterea politica intr-o buna parte a insulei, se afla la conducere tiranul Dyonissos I cu al carui fiu, Dion, Platon avea sa aiba o idila. Din cele marturisite de catre el insusi, Platon n-a avut decat doua mari iubiri in intrega lui viata: pe Phaidros, cu care se si intretine in cateva dintre dialogurile sale dintre care unul, cel dedicat frumosului, care insa avea sa fie abordat nu doar dintr-o perspectiva estetica (frumosul fizic sau natural n-a constituit decat un punct de plecare in vederea investigarii frumosului moral si a prototipului transcendent sau a ideii suprasensibile de frumos)- prin urmare textul platonician are un caracter preponderent etic si metafizic, si care este si denumit dupa numele mai tanarului sau interlocutor, si, respectiv, chiar pe acest Dion despre care vorbisem si impreuna cu care a incercat sa instrumenteze o lovitura de stat. Nu este exclus ca viata lui amoroasa sa-i fi subminat intentiile politice. Izvoarele istorice pe care le detinem sunt destul de putine si este viabila inclusiv teza vicierii unor informatii relevante, exact a acelora care ne-ar fi putut edifica in legatura cu perceptia publica si mondena a omului Platon si nu a intelectualului si a filosofului omonim deoarece valoarea lui culturala nu putea sa fie pusa sub semnul intrebarii. Insa atunci cand Platon incercase sa-si faureasca o cariera politica pe masura celei filosofice si pedagogice este posibil ca el sa se fi confruntat cu o atitudine nefavorabila din partea majoritatii cetatenilor influenti ai orasului-stat al Atenei. Iar cand spun asta nu ma refer la sprijinul pe care Platon l-a acordat tiraniei celor 30, conducere politica care, oricum, n-a functionat la carma Atenei decat un an si in spatele careia se aflase generalul spartan Lysandru care, profitand de infrangerile repetate ale Atenei in fata Spartei, si-a permis sa impuna o nou liderat politic, anume unul aservit Spartei. Platon s-a implicat doar tangential in linia politica impusa de regimul celor 30 acest fapt fiind posibil deoarece doua dintre rudele sale, Critias si Charmides, faceau parte dintre cei 30 de "fanarioti". Ma refer la alte ambitii politice, unele reale si care n-au apucat sa fie transpuse in practica poate din cauza imaginii sifonate in ochii reprezentantilor deme-lor pe care ar fi avut-o Platon datorita vietii lui sentimentale si nu a "colaborationismului" lui vremelnic. La patru ani dupa aceea este judecat si condamnat Socrates... Neimplinirea politica i-ar fi putut alimenta sentimente revansarde fata de Socrates, care desi i-a fost mentor pe linie filosofica este clar ca nu s-a numarat printre pasiunile vietii lui. Este o ipoteza care nu poate sa fie demonstrata datorita pauperitatii probelor si a documentelor istorice care ne-au parvenit din acele vremuri. Stim foarte bine ca familiile unor importante figuri culturale ale contemporaneitatii au insistat sa nu transpara nimic referitor la viata sentimentala completa a rudelor lor intime si asta in pofida continuturilor unora dintre operele lor, scrise la persoana intai si avand elemente autobiografice importante inserate in cuprinsul lor, cazuri in care coming-out-ul sau recunoasterea publica a orientarii sexuale ale acestor celebritati culturale avea sa se realizeze postum. Sunt constient ca ultima fraza reprezinta, de fapt, un sofism. Daca ceva s-a intamplat in unele situatii asemanatoare cu cea pe care o am in vedere asta nu inseamna ca si aceasta din urma trebuie sa se conformeze aceluiasi pattern. Nu este obligatoriu sa existe elemente obscure in viata lui Platon, dar nu este nici pe departe exclus. Este improbabil ca Platon sa fi avut o intentie razbunatoare fata de Socrates ab-initio, cu atat mai mult cu cat el nu i-a fost nici primul dascal si nici primul amorez, adica nu se poate infera faptul ca Platon i-ar fi imputat lui Socrates coruperea psihoemotionala. Nu, Platon era mai mult decat un eromene, el fusese gay pana sa-l cunoasca pe Socrates si avea sa ramana astfel pana in clipa propriei sale morti. Compunerea scrierilor filosofice sub o forma literara, de dialog, facilita intelegerea conceptelor si a problematicilor etice, estetice, politice, epistemologice, metafizice de catre destinatarii acestora. Desi acestia erau nobili nu era obligatoriu ca ei sa aiba pregatire filosofica, cu atat mai mult cu cat originalitatea metodologica si de gandire ar fi putut sa puna in dificultate pe oricine. Cat timp reteta a functionat autorul a reiterat-o pastrand personajul pe care probabil ca-l alesese initial din simpatie. Ulterior Platon avea sa constate ca utilizarea unui alter-ego il poate proteja, fie si partial, de eventualele consecinte negative ale operelor lui. Platon, spre deosebire de Socrates, avea avantajul nativ al unui nume nobiliar de care s-ar fi putut prevala in cazul in care figuri importante ale Atenei ar fi fost deranjate de doctrinele promovate prin mijlocirea acestor dialoguri comerciale. Credibilitatea si influenta sociala ale unui cetatean de vaza pot face ca adevarul insusi sa fie ocultat. Este o ipoteza. Iar transferarea responsabilitatii intelectuale si, implicit, morale ale conceptiilor avangardiste sau extra-citadine, alogene, adica straine cetatii, s-ar fi putut efectua mult mai usor decat am fi tentati sa credem. Nu este exclus ca dialogul platonician Phaidon, subintitulat de catre comentatorii si traducatorii alexandrini "peri psyche", adica despre suflet, sa ne poata oferi raspunsuri nu numai in privinta structurii si a dinamicii intime a mintii sau in privinta inspiratiei hinduse a teoriei metensomatozei- a reincarnarii- statuate in randurile acestui dialog, dar poate chiar sa ne furnizeze indicii valoroase in legatura cu circumstantele mondene ale mortii lui Socrates. Pe de alta parte sunt exegeti care sustin ca Phaidon, caracterul si personalitatea istorica care relateza, in debutul dialogului care-i poarta numele, intamplarile care au avut loc in ajunul executiei lui Socrates, ca el a fost folosit de catre Platon in calitate de alter-ego prioritar si ca, de fapt, in partea descriptiva sau cronica a dialogului- si nu in cea metafizica ulterioara- el este acela care se substituie autorului pentru a-i permite o relatare cat mai detasata a evenimentelor si a respecta regula "scrisa" de neangajare a lui Platon ca personaj in propriile lui dialoguri. Dar, oare, este aceasta explicatie perfect compatibila cu afirmatiile lui Phaidon din Phaidon conform carora Platon absentase fiind bolnav? Nu este mai degraba plauzibila versiunea explicativa potrivit careia aceasta specificatie constituie o scuza a lui Platon insusi exprimata prin vocea lui Phaidon? Platon fusese oare bolnav de viata, aceea care-l incapacita sa acceada nemijlocit Ideile lumii inteligibile despre care sustinea, ca si in alte topos-uri livresti precum Politeia, ca relationeaza nu doar supra-sensibil, dar si supra-intelectual sau supradyanoetic, adica speculativ sau intuitiv: theoretic, cu sufletul desincarnat?