Ion Bogdan (Spatiu posibil, Ed. Dacia, 2002) aduce o poezie a formelor perfecte în confruntare cu ele însele: „rotindu-se/ sferele capătă/ sens de miraj”. Miracolele capătă patina familiarității într-o poezie etern surprinsă, mereu uimită, perpetuu extaziată: „și se aude/ izbucnind acest răsărit/ prelung ca un strigăt/ de cerb solar în albul zărilor// chemând”. Zonele eterate ale marilor limpidități sunt spațiul revelațiilor de zi cu zi dintr-o poezie a uimirii: „într-aripat albastru pe culmile nordului/ unde atât de limpezi sunt zeii”. Natura este și ea subțiată și suferă alchimia marilor sublimări: „arborii primesc fluiditatea vântului”. Marile reliefuri intră în drama unei naturi în prefacere, în transformare lăuntrică: „vreau/ să nu mai aud munții/ cum își rup rădăcinile”. Solidaritatea e ruptă, intimitatea spartă, peste întinderi domnește o unică instanță regală: „vastă înduplecare-i singurătatea/ cuie de argint o țintuie în pereții albastrului”. Încercările existenței nu sînt însoțite de mișcări de solidarizare, hopurile sunt trecute cu înverșunare singuratică: „? de ce nu veniti să urnim nordul...?” Surpriză, dedesubt se învălmășesc bogății neașteptate, omul rămâne să culeagă roadele pământului abundente: „în tainițele lumii/ strugurii mustesc/ și în nopți târzii/ desculț/ prin colb lunar/ vin Frumușelele/ Să-ți rostuiască hora/ Și menirea”. Ordinea micro- și macroscopică se învălmășesc într-o unică dimensiune în care negurile coexistă fără diferențe, dramele sunt solubile și tensiunile rezolvate: „și poate soarele nu e decât un uriaș paing/ cu fără de număr fire nevăzute târându-ne/ cu el prin vămile pământului cel de/ toate zilele”. Revelațiile sunt protejate si născute de anotimpul nopții: „astă-noapte n-a fost noapte/ a fost jumătate moarte”. Poetul are răgazul să descifreze geometria celestă și să se extazieze de incalculabilele miracole astronomice: „și steaua polară/ ireproșabil/ ținând în unghi/ pământul”. Sonoritățile sunt aprofundate până dincolo de ele: „Și-i țipăt liniștea cea mare”. Vine, însă, și o etapă a asediului, când „stelele aiurează asemeni unor gloanțe oarbe”, iar „viata nu mai poate începe astăzi decât/ atârnată de limba unui ceas de sânge imens”. Timpul obosește și sfârșește într-un impas mărunt: „am aprins o lumânare la căpătâiul acestui secol/ el se mai zbate încă în propria sa moarte ca într-o/ scoică”. Al. Piru lăuda „sinceritățile de litanie” ale versului, iar Alexandru Spânu „ethosul vizionar si uman”.

[articol publicat în revista Poezia, Primăvara, an IX, nr.1(23), Iași, 2003]