Undeva, în „Jurnalul filozofic” Constantin Noica mărturisea: „Cunosc un instinct mai puternic decât cel de conservare chiar: instinctul lui „a avea dreptate”. Oamenii se luptă, se cheltuiesc și cad pentru: „Vezi, ți-am spus eu?” Am un prieten care de cincisprezece ani spune: va veni dezastrul. Și firește, între timp nu poate face aproape nimic. Iar când dezastrul va veni, va fi mulțumit că a avut dreptate; uitând că între timp a pierdut un sfert de viață pentru un sfert de adevăr.
Ceea ce e încântător, în definitiv, e că toți avem dreptate. Nimeni nu va putea fi dezmințit vreodată. Iar cel care-și va pune ca epitaf: „Aici zace unul care n-a avut dreptate”, se va umili din prea mult orgoliu, dar nu va spune un adevăr. (...) Toată viața noastră morală încape aici: între fiul risipitor și fratele lui. Ne pierdem și ne căim; sau ne păstrăm și ne împietrim inima. E rău să nu asculți. Dar e la fel de rău să știi să asculți și să ții minte.” Din acest punct de vedere vom porni în căutarea dreptății autorului ținând cont, permanent, de mesajul din titlu.
„Parousia sau eroarea de a fi fericit” a apărut în 2002 la Editura „Rafet” din Râmnicu Sărat. Ce conține cartea? Tablete. Conform „DEX” tableta este: „articol publicistic de mici dimensiuni, de obicei pe o temă de actualitate și adesea ca formă a pamfletului literar.” În plus „MDE” precizează: „Creată și impusă în literatura română de Tudor Arghezi.” Cele 62 de pagini ale volumului conțin 45 de tablete cu o tematică foarte diversă. Autorul, profesor de limba și literatura română, Grigore Leaua, un om de o structură specială, mai dificil, cu o bază teoretică solidă, un lexic pe măsură, patetic în expresie. Numai o astfel de esență poate continua munca celui care a fost T. Arghezi. Numai un astfel de om se poate „lua la trântă” cu fantomele trecutului, poate „frământa” prezentul în complexitatea lui, poate anticipa viitorul într-o manieră fără drept de apel. Și lancea lui este stiloul.
Nu cred că ordinea tabletelor este aleatorie. Există o logică și un mesaj pe care îl transmite această ordine. Volumul se deschide cu Yehudi Menuhin: „Viața și moartea nu sunt totul și nimic, ci doar etape într-un proces, șiruri de evenimente de-a lungul cursului infinit al unui râu căruia toți i se încredințează asemenea tuturor celorlalte fenomene. (...) Dacă din pragul celor 60 de ani ai mei îmi întorc privirile înapoi, ceea ce mă uimește mai mult este liniaritatea vieții mele; tot ceeace ce sunt , gândesc sau săvârșesc, aproape toate câte mi s-au întâmplat par să fie urmărite până la origine în cel mai simplu și clar spirit geometric. (...) Nicăieri o ședere a mea nu a egalat prin continuitate și încântare pe cea din România.” „Epitaf pe o vioară”, interesant pentru mersul cărții, transmite posterității: Yehudi Menuhin a fost o esență rară, irepetabilă, un semn al armoniei universale.
Drumul prin carte continuă cu „lumea tăcerii”. Există pe planeta noastră, mărturisește autorul, mulțimea cenușie, informă și enormă a tuturor acelor ființe care tac. Pentru mai multă convingere , apelează la un martor: Kierkegaard. Tăcerea omului exprimă deznădejdea ajunsă dincolo de limitele suportabilului, așa cum o exprimă cel mai bine luciditatea lui Kierkegaard: „Deznădejdea este granița unde se întâlnesc într-o egală neputință furia unui egoism cuprins de-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de-o încăpățânare orgolioasă.” Și, ca într-un tragic tablou final, cei ce tac refac din neant geniala intuiție a marelui poet Keats: „Sunt fericit că pe lumea asta există mormântul”.
Pașii întâlnesc „oamenii statului” care după spusa autorului nominaliza pe vremuri, prin excelență, pe toți cei ce purtau o uniformă, de la armată și până la ceferiști (...) în realitate, cu sau fără uniformă , cu toții lucram la stat stăpân peste tot ce mișca sau nu. De la acest stăpân, la frenezia clipei (Marea Revoluție din Octombrie sau 23 August 1944) se ajunge la „adevărata revelație a marii înghesuieli din decembrie 1989” și un etalon: vremea Fanarului.
Luând în discuție „miracolul nașterii”, autorul afirmă: „Iisus se naște și azi cu fiecare om ce se naște pe Pământ. Căci, așa cum Bunăvestirea a rămas o enigmă, o enigmă a rămas și momentul concepției oricărui copil. Tulburătoarea întrebare pe care și-au pus-o toți oamenii de știință a fost următoarea: cine „vorbește” către mamă din acea zonă a fătului care se află în acel moment al vieții într-un stadiu de dezvoltare primitiv? (...) La această întrebare nimeni nu va putea da un răspuns niciodată”. Giovani Papini, exeget al vieții lui Iisus, la care autorul face trimitere, spunea: „Lumea astăzi umblă după Pace mai mult decât după Libertate: nu e pace neîndoielnică decât sub jugul lui Hristos”.
Pornind de la vremurile tulburi pe care le trăim, impactul cu trecutul când se evocă marile umbre ale istoriei răscolește sentimente. „Singurătatea lui Napoleon” privită ca un monolog interior: „Trebuie să vrei să trăiești și să știi să mori. (...) un om într-adevăr mare se va situa întotdeauna mai presus de evenimentele pe care le-a determinat”, este comparată cu așa-zisa noastră democrație și oamenii ei politici.
„Arma foamei”este titlul unei tablete în care se dezbate un raport intitulat „Geopolitica foamei”, pus în undă de Radio Suisse Internationale, din care a dipărut limita dintre credibil și incredibil: „Stă scris chiar în Biblie că atunci când Dumnezeu vrea să-și bată joc de Om, înainte de toate îi ia mințile”. Cu un final , ca un gând al autorului: „când te lovești la fiecare colț de stradă de privirile disperate ale celor îngroziți de iarna care bate la ușă, când chiar acum proprii guvernanți te anunță cu zâmbete zălude că iar vor crește prețurile, te bate așa un gând. Și-o bănuială ...”
„Poporul român a fost, probabil, dintotdeauna un instrument ideal („Klezmer”) pentru reconvertirea suferinței în muzică. Poate tocmai de aceea cel mai mare muzician al acestui secol, George Enescu, s-a născut la noi, pe plaiuri botoșănene. Aceasta trebuie să fie și adevăratul motiv pentru care muzica noastră ne reprezintă atât de bine. Parafrazând binecunoscutul text biblic, am putea spune chiar că, în aceste vremuri grele, pentru noi românii, dacă suferință nu e, nimic nu e! Nefericit, dar sublim destin!...”
Există și o tabletă care dă titlul volumului de față și care grăiește astfel: „De două mii de ani lumea așteaptă cu înfrigurare întoarcerea lui Iisus pe pământ: Parousia. La fiecare sfârșit de secol sau mileniu, din penumbra sufletului omenesc răzbat aceleași eterne zvonuri: vine Iisus! E speranța? E teama de Judecata de Apoi? E sentimentul de ușurare a celor ce-și trăiesc viața într-o veșnică mizerie? E bucuria abandonării în fața unui Sfârșit care poate deveni un nou Început? Cine poate ști? Ce știm sigur rămâne doar faptul că, de când lumea-i lume, niciodată oamenii nu au fost pregătiți pentru marile evenimente în vâltoarea cărora au fost târâți pe neașteptate, cu sau fără voia lor. Dovadă că și astăzi mulți, mult prea mulți dintre ei ei își petrec viața într-un perpetuu zaiafet, ca și când n-ar ști nimic despre suferințele celor din jur. Așa-i găsește și Moartea. Plini de idei , cu ochii holbați după tot mai multe averi , cu mintea încuiată cu cheia ruginită a ignoranței și sufletul încărcat de patimi josnice, izvorâte din indiferența față de semenii lor. Lipsiți de orice idealuri și sentimente nobile, pe care nu uită să le mimeze, însă, din când în când prin cele mai vizibile locuri publice, ei așteaptă cu ipocrizie să li se pupe mâna pentru fiecare bănuț de aramă aruncat cu aere aristocratice amărâților bătuți de soartă. Ei nu au neamuri, nu au prieteni, nu au Dumnezeu. Ei sunt singuri, singuri cu ei înșiși, cu organele lor de simț saturate de mirosuri fine și de gusturi alese, de muzică bună și mângâieri voluptoase plătite cu bani grei prin ganguri ori prin vicioase hoteluri de lux. Ei sunt cei ce terorizează omenirea cu ah-urile și of-urile lor simandicoase de două mii de ani. Când, înainte de Cina cea de Taină, Iisus le-a spălat picioarele apostolilor săi, El le-a spus: „Nici o dragoste nu-i mai mare ca dragostea celui ce-și dă viața pentru prieteni”. Am înțeles (...) de ce un mare om de litere francez spunea odată că nu te poți regăsi pe tine însuți decât căutându-te în privirea celui de lângă tine”.
„Bornele” acestui demers în final sunt „Taina prieteniei(I) și (II). Un final dramatic, un apel la reconciliere, taina vieții pe Terra constituind-o dragostea, prietenia. „Oricum, e riscant să scrii despre acest nobil sentiment într-o lume în care totul se vinde și se cumpără. E ca și cum ai vorbi la pereți. Mai ales pe unele „tarabe” din țara asta se vinde astăzi en gros și en detail chiar și prietenia, în varianta ei cea mai mizerabilă care poartă etichetă galbenă a celui mai nerușinat oportunism. (...) Cu toate acestea, prietenia adevărată a rămas până în zilele noastre o taină. Despre ea s-au scris cărți și s-au turnat filme de mare succes. Toate marile spirite ale lumii au fost atinse de aripa ei magică. Toți n-au făcut altceva decât să descrie bucuria nemărginită pe care au resimțit-o alături de prietenii lor. Ca orice taină ea a rămas până la urmă înexplicabilă”. Întrebările care îl chinuie și pe care parcă le strigă autorul, depășesc puterea de înțelegere a minții omenești și de aceea caută sprijin biblic luându-l drept martor pe Iisus, în dualitatea sa, Om și Spirit. „Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”.
Mesajul umanitar ca o rugăminte sui-generis adresat celor care vor deschide și lectura cartea, ca o salvare a propriului suflet este umbrit de un sentiment de nesiguranță, de scepticism. „Aș fi fericit dacă această modestă tabletă ar putea fi socotită ca o punte necesară între toți cei care în aceste vremuri tulburi au uitat de o prietenie de-o viață pentru un insignifiant interes de o clipă. (...) Pentru că după ce mori, singurii care îți mai pomenesc numele sunt doar cei ce ți-au fost prieteni adevărați cât ai trăit. Trăim astăzi sub sceptrul interesului material. Încet-încet, idealurile se pierd în ceața otrăvită a banilor și a proprietăților de tot felul. Unul dintre ele, idealul prieteniei adevărate, cel ce de milenii asigura omenirii o anume comunicare de idei și de suflet, a devenit desuet. Omenirea este cuprinsă treptat de sumbrul sentiment al Singurătății, generator de stres și obsesii deșarte. Care va fi, totuși, viitorul acestui sentiment în așa-zisa societate modernă? Va avea el, oare, un viitor în peisajul societății informaționale? (...) O prietenie adevărată nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Dar probabil că mai avem nevoie de mult timp până vom înțelege că omenirea a apucat-o pe un drum greșit”.
În întregul ei cartea, cu o super diversitate tematică, acoperind spații mari existențiale, cu un stil concis, pamfletar, fără un apel metaforic, este un eseu închinat vieții.
Volumul este străbătut de un umanism, ca un strigăt și stă sub semnul tragismului, ca și viața pe Terra din momentul zămislirii lucrării. Incluziunea în lumea unui spirit analitic descoperă jungla umană și o concluzie: într-un haos social, membrii societății vor căuta câștigul imediat, iar kitsch-ul va fi la loc de cinste. Fiecare membru al societății îl va nega pe celălalt sau conjuctural se vor aplauda. Între foame și cultură nu mai putem vorbi de expresia spiritualității umane. Arta se va va expatria sau va adopta un mod de viață al rezistenței. Însingurarea va fi un mod de existență.
* * *

Vasile Ghinea