Înțelegând cuvântul „pur”

În lumea noastră fizică lumina este undă și particulă. În spatele luminii, sau după emisie, rămâne întunericul. La început lumina și întunericul formau un întreg nediferențiat. Prin forța logosului s-au separat. Lumina a căpătat și sensul de puritate, iar expresia primordială „Să fie lumină” „a rupt” întregul care unea lumina cu întunericul. Apoi Dumnezeu ne-a dăruit un strop de puritate, acea „lumină” care se află în noi. În sanscrită purâ este entitatea care locuiește în corp, iar purna înseamnă plin, complet, perfect. Cu acest ultim termen s-au format două expresii: Purna Adah (realitatea eternă invizibilă) și Purna Idam (realitatea eternă vizibilă). În informațiile ulteriore civilizației hinduse, biblice, constatăm că primului om s-a numit Adam, de la femininul Adamah (care înseamnă pământ roșu în semită, după J.G.Frazer). De asemenea Adam a avut două existențe: una când trăia în paradis (care înseamnă în vecinătatea zeilor sau deasupra Infernului - DIS=Pluton, zeul Infernului), când era etern (dar invizibil), și existența după ce a mâncat mărul - când a văzut că este gol, deci a devenit o realitate eternă vizibilă. Astfel, dacă facem o îmbinare a vizibilului, omul fizic, cu scânteia divină (sufletul, care este etern și imperceptibil) obținem din ADAH+IDAM=AIDAHM, cu două forme: EDAHM (apropiat de EDEN) și ADAHM (apropiat de ADAM); una este o realitate invizibilă, iar cealaltă este fie numele de om (zămislit din lut), fie lutul (Mama Terra, care s-a contopit cu Divinitatea Cerească). Căpătând conștiință omul și-a dezvoltat discernământul din propriile experiențe, care l-au ajutat să deosebească binele de rău. Prin greșeli s-a încărcat cu energii negative, devenind poate mai puțin pur decât în clipa întrupării. De aceea procesul de purificare este unul de rupere a învelișului energetic negativ care s-a adunat în timp. În sanscrită ruj este rădăcina verbului „a sparge” (considerat de lingviștii francezi asemănător latinescului lugeo=a jeli, a fi îndurerat). LUP (în sanscrită) este rădăcina verbului care are următoarele înțelesuri în franceză: a sparge, a se avânta, a se repezi, a jefui, a prăda; în procesul conjugării în sanscrită apar și formele lupta, luptvă, lupya. De remarcat este că acești termeni sanscriți apar și în română: lup (ca animal de pradă), verbul a rupe (rezultat prin rotacismul l-r), verbul a lupta (ce semnifică spargerea rezistenței adversarului printr-o avântare în atac, și învingătorul prădează teritoriul invadat). Din experiența lui Iisus știm că purificarea sa din deșert a fost o adevărată luptă interioară prin care a încercat să se rupă de tentațiile vieții pământești, reprezentate de o mâncare gustoasă (postind 40 de zile) și de bogăție (care implică și putere). Așa vom înțelege că aceste cuvinte (pur, rup și lup), vechi de peste 8.000 de ani (de când arienii lui Rama au plecat spre India), au fost și în limba strămoșilor noștri geto-daci. Este absurd să credem că de abia după invazia romană poporul nostru a asimilat acești termeni, despre care autorii DEX-ului spun că provin din purus, rumpere, lupus și luctor - când în sanscrită există lupta. Încă de la Herodot știm de purificările practicate de Zalmoxis, care a stat în izolare sau moarte timp de trei ani; Flavius Iosephus, cu zeci de ani înaintea atacurilor lui Traian, vorbea despre comunitatea sacerdotală geto-dacă care consuma doar lapte și miere. Înțelegând profund cuvintele, vom putea să rupem zăgazurile sufletului, lăsând lumina să curgă din noi, pură, și astfel vor înceta luptele dintre noi și cu noi. Atunci paradisul va fi printre noi.

Îmi cer scuze pentru lipsa boldărilor, dar nivelul/calificativul de 50 nu-mi permite listarea reală a textelor.