Măsura unui biet tangou

Niciodată n-am crezut că atingerea poate aduce atât de multe emoții. Sunt în pragul disperării și nu pot emana această energie. De ce eu am fost cel ales și de ce eu am parcurs tot acest drum singur? Oare unde am lăsat soluția să se scurgă, fără a-i da importanță, acolo este buba mea netratată.
M-am trezit om bătrân, cerând milă gândurilor mele atât de perverse să mă mai slăbească puțin, sunt atât de obosit și nu mai fac față lor. Situația ar fi fost alta, dacă recepția mea ar fi fost mai bună sau mai puțin contorsionată. Undeva acolo, în locul acela sensibil și greu de prelucrat, s-a produs un mecanism încă greu de înțeles pentru mine. Ricoșeul pe care îl vrem uneori este atât de puternic, atât de lasciv cu noi înșine.
Ce folos dacă puținele străluciri de moment, nu m-au ajutat niciodată. Ba din contră, am fost dat la o parte de meschinăria oamenilor și furat cu toată nesimțirea posibilă. Am primit furtul ca pe o bucurie, pentru că am văzut treaba realizată, așa cum numai eu eram în stare să o gândesc. M-am oprit cu stăruință în loc să analizez, dar iată; am pierdut firul din nou și sunt înapoi înăuntrul capcanei.
Vreau să ies cu toată stăruința, dar un arc mă ține rebel înăuntru. Mi-e cu neputință să mă uit înapoi și să-mi recunosc greșelile; fățiș, așa cum ar trebui, pentru că voi fi demascat și atunci mă voi sufoca.
Oameni de toată mâna mă vor îmbrățișa și iubi, dar în acelaș timp, mă vor scuipa și huli; aceste două sentimente, nu le-am putut combina niciodată. Ce, dacă uităm! Ce, dacă suntem muritori! E dreptul nostru să păstrăm doar o singură alternativă, acolo în micul nostru univers?
Suntem una cu pământul și asta ne dă sens vieții, ne pune mai presus decât nevinovatele noastre simpatii.

Dragoș NONCIU