poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13202 .



Libertatea și originalitatea expresiei în poezia lui Felix Nicolau
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-08-31  |     | 



“Cuvântul este spirit și ca atare iluminează – și în același timp transcende – sufletul individual și realitatea determinată care îl înconjoară; prin el haosul experienței se clarifică”. (Antonio Banfi)

Frumusețea poeziei nu se poate rezuma la un verdict al gustului. Generatoare de reacții din cele mai diverse, poezia lui Felix Nicolau poartă, îmbinate în mod evident, amprente ale suprarealismului și simbolismului. Þinând cont de intensitatea expresiei și arhitectura ei stilizată și, mai ales, subtilizată, putem adulmeca, de asemenea, oarecare miresme expresioniste. Inevitabil, poezia este confesiune. Însă confesiunea de față este una misterioasă, voit ultrafragmentară, surprinzând legături curioase între stări sau întâmplări și adevăruri din cele mai triste. Stilul lui Felix Nicolau se distinge prin unitate într-o diversitate de reprezentări, rămânând legat de acestea chiar și atunci când ne trimite dincolo de ele pentru a le afla tălmăcirea. Imaginea constituie materia fundamentală a poeziei, iar în poezia lui Felix trimiterea spre miez este tocmai o consecință a impactului imagistic. Într-o imagine vizuală, adevărul “își atinge cel mai sigur țelul, dacă este concentrat în clipita unei priviri și în miezul incandescent al instantaneității și al evidenței” (Georg Friedrich Creuzer). Fără îndoială, aici și-l atinge.

Eliberarea expresiei poetice de sub controlul logicii (“înfipt pe sub patruzeci/ de kilograme de lună plină”), considerarea cuvântului în sine, făcând adesea abstracție de semnificația sa convențională (“radical din insulă șapte”), parodierea unor structuri consacrate din punct de vedere al semnificației (“călare pe o fericire din 4/ țevi groase”) sunt câteva însușiri, din lista continuu deschisă, ale picanteriilor lui Felix Nicolau. Un exemplu de manifestare a libertății imaginarului, un mijloc de exprimare senzațional, poezia de față este masculină prin excelență, lipsită de lamentări și mieunături (chiar dacă pisica pare a fi animalul preferat):

“nu mai obișnuiesc să mă dezgheț
dintr-o dată oricât de primăvară
mi-ar fi” (mesteacăn cu taur)

Pe baza unui lexic voit necomplicat, se creează o varietate de imagini, de la cele pragmatice (“la naiba cu punga de medicamente/ sexul meu funcționează și cu bonuri/ de masă”), până la cele de o tandrețe (“de ce plângi cu lumina aprinsă?/ te plouă pe spate și mâinile-ți/ tremură”) și o sensibilitate (“rochii de apă au țâșnit printre/ gene”) răscolitoare.

Nu rareori cititorul rămâne consternat în fața ghidușiilor abile ale poetului. Ludicul său demitizează și dezarmează:

“când scoți limba la mine
și-ți cad măștile văd pe
chipul tău soarele și
orbesc” (trilogie)

Asocierea unor termeni logic incompatibili (un suflet de pătrunjel/ cu dinți cariați), ironia (“Altminteri/ ca bărbat se bizuia pe/ forțele lui când/ i se făcea dimineață”), nonconformismul dau poeziei o țesătură neobișnuită, consistentă dar și coerentă. Lipsa tiparului este un atribut incitant. Felix Nicolau înlătură din expresie excesele care incomodează, accentuând astfel caracterul ei imagistic. Se sustrage repetiției, este original și spontan. Desenează stări de graniță. Transformă imaginația într-o forță care intervine în realitate, drept urmare, fantezia sa are corespondent în lumea reală:

“ghicindu-i unui vierme în palmă
îmi dau seama de anumite
gheare mai puțin lungi decât
ascuțite” (archebuză)

Prioritară sferei esteticii este cea a semnificațiilor. E nevoie de un ochi format pentru a vedea prisosul conținutului din interiorul sau din spatele imaginilor. A nu fi stabilizat, cramponat în formulări de rutină și sintagme “la modă”, nu este o preocupare a lui Felix Nicolau, ci mai degrabă, o componentă intrinsecă a personalității sale artistice. Neîndoielnic, popularitatea nu îi este un țel. Receptiv la nou, îl experimentează la rândul său, cu dezinvoltură. Cu o considerabilă forță psihică, reușește să slăbească în intensitate relația de excludere reciprocă dintre comunicabil și necomunicabil, înalt și adânc, fantastic și real: „pe cer se întinde se desface se îngroașă/ o palmă o scamă o blană” sau “raiul mi se-nvârte tot mai/ aproape de ceafă”. Poezia lui Felix este lucarnă pentru aerisirea speciei literare, este oblon pentru reglarea efectelor luminoase, dacă nu cu o dexteritate nativă, atunci cu o precizie de specialist:

“o poftă de pace răsună în tine
(sub țeastă fitilul e ud și candid)
prilej minunat să plutești rășchirat
între Beci și Zenit” (oblon)

Cuvintele de origine populară (zbârlitură, urecheat, fâțâi, gâfâi, biciușcă, bolborosi) atenuează eventuala asprime a tonului și accentuează autenticitatea. Nu vom ști niciodată dacă majusculele, cu care încep uneori cuvintele, sunt folosite pentru a accentua sau pentru a deruta. La Felix Nicolau, cuvântul și-a atins propria unitate de răspuns, și-a găsit un sens intim. Limbajul său poetic reflectă conștientizarea și acceptarea matură a antinomiei dintre individ și lume, și de ce nu, dintre simțire și cuget: “melancolia atârnă plină de sânge…// pe blana ei/ maimuța ciolănoasă a cefei/ se dă de-a dura cu tolăniri/ de cornută”.

Explorările conștientului și subconștientului sunt însoțite de expediții în trupul ființei umane. Disecția are loc pe viu, pentru a putea stabili cauza unei ființări deficiente și a suporta presiunea împrejurărilor. Uneori, printre rânduri, parcă ai simți un vag tremur precedând resemnarea, aposteriorică și necesară:

“deci pieptului meu
i s-au prezis coaste
și în cinstea lor am ieșit
la prășit pe tarlaua ficatului” (elegie)

În urma încercării de descifrare a enigmelor imanente ființei, pare să ar fi ajuns la oarecare dezlegări, dar din decizia – care ține de excesivul bun simț al poetului - de a ocoli stridențele de orice fel, ni le servește într-un limbaj propriu, încifrat. “Forma trupului desenează misterul lui. Ce contează enigmele universului atâta timp cât nu le-am descifrat pe ale noastre? Or, noi purtăm cele mai tulburătoare enigme chiar la suprafața ființei noastre. Oricât de gol ne-ar fi trupul, el se înveșmântează cu enigme.” (Marcel Sendrail – Înțelepciunea formelor). În poezia lui Felix, pântecele poate fi perceput atât ca fenomen devorator (“din burțile toamnei țâșni/ cucuveaua cu măseaua în cioc”) cât și protector (“privește:/ în cădere/ gamba se izbește de pântece”), coastele reprezintă damnare, ficatul este afectat de stări de dezechilibru emoțional, nasul urcă până la ceruri, buzele conturează zarea.

Percepția poetului se întâmplă cu mai multe simțuri deodată. Surprinde femeia în diversele ei ipostaze și diversiuni: “și lancea-femeie mă plesnește/ mă ucide și pleacă” sau “iată cum o biată femeie/ verde îți paște singurătatea/ și familia ei” (unde “paște” poate însemna “a amenința” dar și “a (se) hrăni”). Vede urâțenia ascunsă sub poleiala exterioară: „și pe sub dinți am văzut/ pojghița de aur a mizeriei/ cosmice” (stiință și pepsi).

Dărâmător de idei preconcepute și răsucitor al spațiului fizic, Felix Nicolau creează un univers care reflectă, uneori, o realitate cu susul în jos (“un motan care torcea pe tavan în calea musafirilor”). Poetul, jonglând cu ideile, jonglează, implicit, cu stările induse cititorului. Limbajul său, scos din impas, transformă poezia într-o surpriză continuă (“fericirea – altă bară”). Deseori, asocierea liberă a cuvintelor accenuează stranietatea, ironia, ludicul și spectaculosul. Unele din tablourile lui Felix aduc a atmosferă dalìniană:

“stoluri de pisici chiuretate
zburau și ele din ce în ce mai
aproape (cele roșcate cu o splină
în gheară)” (tigri pe cai)

Cu toate acestea, prin folosirea repetată a unor cuvinte-cheie (pisică, taur, șarpe, amiază, ceafă, coaste, butoane, coamă, creastă, fereastră, albastru, verde, bronz), strecoară printre imaginile suprarealiste conotații simboliste: “călăream o mare pisică// (dacă-i deșurubai capul îți dădeai/ seama cât era de termită” (tigri pe cai). Stabilind o legatură oarecum directă între imagine și idee, simbolul, chiar dacă face obiectul unei întregi tematici, ne este oferit pentru a descuia mesajul încifrat al poeziei. “Simbolul este cuvântul care desemnează manifestările divinului și transfigurarea imaginii terestre” (Georg Friedrich Creuzer). Doar ceea ce este cu adevărat important se cade să îmbrace “demnitatea” simbolului, ceea ce solicită întreaga ființă și ne amintește tainele existenței, doar legăturile cele mai dragi, despărțirea, iubirea și ura. Fiece simbol reflectă un adevăr. Din definiția dată de Goethe obiectelor simbolice, rezultă proprietatea lor de a cuprinde o anumită totalitate: “sunt cazuri ieșite din comun care, [...] trezesc în spiritul meu elemente asemănătoare dar și altele străine mie, și astfel, văzute atât din afară cât și dinăuntru, pretind unitate și universalitate”. În simbolistică, particularul reprezintă universalul, ca revelație vie și instantanee a nemărginirii. În concepția lui J.G. von Herder, “în fața unui simbol, fie el consacrat ariei religioase, organizării politice sau istorice, arta apare ca o slujitoare, ca un ajutor în vederea unor scopuri extranee ei”. Iar din punctul de vedere al lui Hegel, simbolul reflectă incongruența dintre esență și formă, dintre bogăția conținutului și expresia lui.

“un nuc de singurătate
- ții la el ca la ochii din cap
- ca la ochii din gât
- ca la ochii din piept
- ca la ochii din spate” (radical din insulă șapte)

Toate aceste meniri, tocmai amintite, ale simbolului, le putem regăsi în poezia lui Felix Nicolau. Pe lângă cele consacrate, el investește cu valoare de simbol și alți termeni (amiază, ceafă, coamă). Poezia, nefiind altceva decât impulsul de a da interiorității formă (“Singurătatea îmi îngheață/ picioarele/ Tristețea îmi umblă prin/ măruntaie”), își poate găsi un sprijin de încredere în figurile exterioare analoage, care nu sunt altceva decât simboluri.

Poezia lui Felix Nicolau nu se complace în academism, nu urmărește o formă lesne consumabilă. Prin însăși natura ei, este o poezie autentică, inedită, în care cuvântul este sinteză a unor experiențe vii, iar limbajul poetic o structură echilibrată în sine. Consecință a unor tensiuni depășite, se apropie de acel ideal, în care formă și conținut tind înspre sinonimie.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!