Pe unul dintre CD-urile lui Leșe, pe care le am, există o melodie despre mamă, adică cum îi zic moroșenii, cu-o evlavie de-a dreptul religioasă: măicuță. O cântă o voce de artistă extraordinară, iar pentru mine cultul mamei înseamnă mai mult decât ori care alt cult. Versurile altui cântec se constituie într-o adevărată bijuterie a poeziei populare: „Zâs-o mama cătă mine;/Hai dorule, dorule/(refren după fiecare vers), să mă-nvăț horile bine./Că eu cât oi mai trăi,/de mângăiere mi-or fi;/În lume cât oi umbla,/ multe rele m-or mânca./Horile-s de stâmpărare,/ la omul cu supărare.”/ (În una dintre zilele trecute m-a impresionat un răspuns la întrebarea ridicolă de la TVR: Care e cel mai mare român din toate timpurile? Mama mea, a răspuns cineva și mi s-a părut a fi, de departe, cel mai inteligent răspuns, la cea mai idiotă întrebare).
Dimineața, în timpul cât citesc presa de pe Internet, îl ascult pe Leșe, e drept că la ore cam mici, și de aceea doar în surdină; nu mai am timp să ascult seara emisiunile (dez)informative de pe diferite canale, nu le ascult tot din cauza lui Leșe; iar la emisiunile sportive care-mi plac, am scăpat de comentariile tâmpe, fiindcă ascult muzică bună. Și pentru toate astea trebuie să-i mulțumesc lui GRIGORE LEȘE, scris cu majuscule. Să fie binecuvântat acest mare artist !
E un rapsod genial, fiindcă a-l numi doar cântăreț de muzică populară, mi se pare o impietate. A declarat într-un concert că se chinuie de ani buni să aducă folclorul în loja muzicii. Și-mi vine să cred că a reușit. Doar Tudor Gheorghe și Gheorghe Zamfir au mai făcut-o la noi cu succes. Muzica lui Grigore Leșe te apropie de muzica mare, de ceruri. Te înalță. Ajungi să te crezi de-a dreptul me-loman, dacă nu chiar puțin, megaloman.
Nu e doar omul orchestră, e omul spectacol,(artistul total)de folclor autentic. E un muzician complex, sau poate chiar complet: solist vocal și instrumental, autentic creator de folclor sau măcar, unul care îl îmbogățește în substanță. Respiră autenticitate prin toți porii ființei sale și prin toate: muzică, port, ținută scenică (de o măreție, aproape ancestrală) și chiar prin fizionomie, care se află, parcă în consonanță cu clopul.Cine mai „zice” strigături precum el? Cine mai cântă la cele mai vechi instrumente de suflat? Cine mai cântă fără orchestră precum Leșe, dar știe să pună în valoare instrumente muzicale și instrumentiștii de valoare? A făcut din toacă un instrument muzical, dacă nu cumva a fost din totdeauna. Cine mai recită versurile populare precum un țăran actor de mare talent și, mai ales, cine-i mai lasă în ziua de azi și pe alții să cânte? El chiar îi promovează cu adevărat. Un paradox plin de semnificație: inegalabilul Leșe aduce în concertele sale cântăreți care aproape-l întrec și nu doar prin autenticitate. Alți cântăreți își aduc progeniturile chinuindu-le să cânte sau să danseze, de parcă i-ar lăsa moștenitori la tron.
Am și un mic reproș; deși știe ce spune, comentariile dintre melodii diluează mesajul sau, uneori, chiar dăunează valorii interpretative a pieselor. Fiind elocvent prin ceea ce cântă, devine ușor didacticist, iar comentariile, superflue.