poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-17 | | Europa se simte de prea mult timp vinovată pentru actele de cruzime pe care populațiile ei le-au comis pe parcursul secolelor. În “Tirania penitenței”, Pascal Bruckner atrage atenția asupra consecințelor acestei filosofii. Învinșii nu pot conduce, pentru că ei se tem în permanență de consecințele acțiunilor în loc să acționeze și să îi lase pe ceilalți să își facă astfel de probleme. Paralela pe care autorul o face între delăsarea europeană și pozitivismul american împins până la extrem scoate în evidență dezavantajele acestei toleranțe pe care europenii au ridicat-o pe parcursul timpului la rang de artă. Suntem înțelegători și atunci apărem slabi în ochii dușmanilor. Vinovăția nu este niciodată ceva absolut, ține de context. În funcție de împrejurările în care s-a produs, violența poate fi înțeleasă, în funcție de factorii determinanți, violența poate fi justificată. Bruckner încearcă să ne convingă, încearcă să ne facă să ieșim din cercul vicios care ne afectează de atâta vreme. Da, Europa a comis numeroase atrocități, însă tot Europa a descoperit modalități pentru a le contracara. Hitler a omorât milioane, Stalin a transformat sângele în statistică, însă tot Europa a reușit până la urmă să îi doboare. Victoria venită imediat după o înfrângere răsunătoare este mult mai importantă, pentru că prima o potențează, îi oferă perspective largi. Învingătorii știu să întoarcă armele în loc să-și plângă de milă: “Statul nu este o Biserică, el trebuie să răspundă de prezent și de viitor, nu să-și petreacă timpul făcând mea culpa. Există un pericol în demonetizarea cererilor de iertare, mai ales când coboară la nesfârșit în istorie. Acestea trebuie să rămână excepționale și să se înconjoare de o anumită maiestate, altfel există riscul de a fi reduse “la oblica genuflexiune a bigotului grăbit” (Flaubert).” Eseul lui Pascal Bruckner surprinde prin fluiditate. Argumentele sunt naturale, nu încearcă să se impună decât prin rațiune. Nu există lamentații, privirea cinică și coerentă definește lucrarea. Nu avem nevoie de teorii inutile, religia noului mileniu va fi cinismul existențial. Doar acceptându-ne greșelile ca pe o parte constitutivă a ființei noastre vom putem învăța din ele, doar dacă vom deveni mai încrezători în noi înșine putem să învingem. Bruckner ne obligă să medităm asupra certitudinilor noastre, ne obligă să ne regândim întregul sistem filosofic, pentru că pune la îndoială evidențele. Dacă toată lumea acționează astfel nu înseamnă că este și corect. Tehnica foarte bună îi atrage pe cititori. Textul este accesibil, însă nu alunecă în facil. Bruckner oferă foarte multe informații, referințele culturale abundă, însă limbajul refuză prețiozitatea specifică filosofiei. A vorbi pentru fiecare cititor în parte înseamnă a reuși să transmiți mesajul cât mai departe. Autorul renunță la discursul sforăitor specific tratatelor filosofice și alege să se apropie prin puterea exemplului de realitate. Ești prezent în fiecare pagină, simți că faci parte din Europa descrisă de Bruckner, simți cum frustrările tale se regăsesc în tarele unui continent. Eseul devine un mijloc de propagare a informației, un mijloc care nu evită să folosească procedee de marketing. În noul mileniu creatorul care vrea să reușească trebuie să știe cum să își vândă creațiile. Intitulate sugestiv, capitolele tratează pe larg aspectele esențiale ale problemei tratate. Bruckner descompune metodic ideile, nu se rezumă la o prezentare mecanică, ci încearcă să descopere mecanismele ascunse, psihologia actanților. Astfel, cititorul este invitat să pătrundă în labirintul gândirii europene, să înțeleagă germenii acestei atitudini. Ne temem de noi înșine pentru că am fost în trecut martorii unor atrocități inimaginabile. Și totuși, așa cum Bruckner concluzionează, asta nu ne poate oferi scuze. Exemple de învingători există. Trebuie doar să învățăm să tratăm viața mai simplu, trebuie să înțelegem că riscul face parte din frumusețea jocului: “În vreme ce America vede în eșec o modalitate normală a schimbării, o etapă în construcția de sine, Franța face din el un verdict irefutabil. Orice faliment și orice concediere sunt simțite ca niște hotărâri ale destinului, atât de mult este înrădăcinată certitudinea că nu mai găsești niciodată de lucru și că fiecare pas greșit este un cuțit de ghilotină care barează drumul viitorului. De aici vine și aspirația a 65-70% dintre tinerii interogați de diverse institute de sondaj de a deveni funcționari, atât de mare este teama lor de precaritate.” ”Tirania penitenței” este o carte actuală, explicând printr-un procedeu psihologic simplu multe dintre problemele evidente ale noului mileniu. Discriminarea a devenit un subiect tabu, ne temem de fiecare cuvânt, în loc să înțelegem că discriminarea este însăși esența vieții noastre. Să îi tratăm pe toți în mod egal și atunci defectele și atributele fiecăruia vor ieși în față. Altfel, ajutorul nu înseamnă decât acceptarea inferiorității. Nu ajuți decât atunci când desconsideri, nu ajuți decât atunci când consideri că ești superior. Iată o lecție pe care, în goana după idealul egalității absurde, foarte puțini dintre noi o înțelegem. Fără să evite temele controversate, Bruckner încearcă să convingă. Apelând la rațiune, încearcă să genereze sentimente. Este timpul să renunțăm la această frică, este timpul să trăim cu adevărat. Nu trebuie să plătim pentru crimele strămoșilor, pentru că asta nu se va termina niciodată. Să ne cerem o singură dată scuze și să mergem mai departe. Scuzele însă nu trebuie să vină doar din partea noastră. Prea mult timp am judecat părtinitor, prea mult ne-am izolat în postura călăului. Să ridicăm oglinda și să stăm puțin în spatele ei. S-ar putea ca ceilalți să descopere o imagine foarte interesantă: “Odată recunoscute greșelile noastre, atunci când le avem, trebuie să întoarcem acuzația împotriva acuzatorilor și să-i supunem, la rândul lor, la focul continuu al criticii. Să încetăm să mai confundăm necesara evaluare cu masochismul moralizator! Vine un moment în care remușcarea este o a doua greșeală care o dublează pe prima fără să o anuleze. Să inoculăm o otravă care ne-a ars multă vreme: rușinea. Un pic de mustrare de conștiință la Teheran, Ryad, Karachi, Moscova, Beijing, Havana, Caracas, Alger, Damasc, Rangoon, Harrare, Khartoum, ca să nu citez decât aceste capitale, ar face mult bine guvernelor de acolo și mai ales națiunilor lor.” Europa trebuie să renunțe la moștenirea ei funestă și să meargă mai departe. Viitorul aparține celor ce știu să trăiască la maximum clipa. Să nu mai căutăm o supremație dureroasă, să nu mai încercăm să părem răspunzători de tot ceea ce se întâmplă. Oamenii nu sunt impresionați de puterea absolută pe care guvernele europene încearcă să o obțină prin acceptarea și condamnarea masacrelor. Cel ce a ucis ieri nu mai trebuie să ucidă astăzi și nu are nici garanția că ar putea să o facă din nou la nevoie. Trecutul este trecut, iar astăzi, la început de mileniu, suntem datori să mergem mai departe și să făurim viitorul, fără ipocrizie, fără iluzii. Cei puternici au învățat de mult să nu-și mai plângă de milă... Bibliografie Pascal Bruckner – Tirania penitenței – Eseu despre masochismul occidental – Trei – 2007 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate