“Arta e unul din cele mai puternice mijloace de îndreptare a lumii, un nobil ținut unde omul scapă condiției umane pentru a ajunge la aceea prin care e măsura zeilor.” (André Malraux – Saturn. Eseu despre Goya)


Opera lui Goya a fost o încercare – conștientă sau nu – de redimensionare a unei lumi pe care omul se străduiește cu îndârjire să o croiască pe măsura lui, rămânând o veșnică mărturie a vocilor care invadează pe dinăuntru. Dacă somnul rațiunii naște monștri, Goya s-a servit de insomnia acesteia pentru a ni-i arăta. Acest geniu “diform ce se târâie ca un paralitic”, sprijinindu-se pe propriile sale stângăcii, “izbutește cele mai îndemânatice salturi către arta cea mai înaltă” (José Ortega y Gasset - Goya). Fără el Spania n-ar fi fost aceeași.

Francisco José de Goya y Lucientes ( 30 martie 1746, Fuendetodos/Aragon - † 16 aprilie 1828, Bordeaux/Franța), primul pictor care proclamă dreptul la nebunie, a cărui surzenie a intensificat violența vocii inepuizabile ce răsuna înăuntrul său, a încercat cu măreție și disperare un dialog cu arta. Un dialog cu dragostea. Nu cu cea a inimii, ci cu a sufletului, cu dragostea metafizică. Rațiunea oricărei vieți constă în frământul înverșunat din interior care se izbește de vicisitudinile mediului înconjurător. Important este ceea ce se naște din această luptă ce alcătuiește viața unui om. Ea nu este o înșiruire de evenimente, ci “o traiectorie înzestrată cu tensiune dinamică, la fel ca și o dramă”. Omul nu are valoare decât în măsura în care reușește să exprime ceea ce îl depășește, credea Goya, condiția umană fiind o închisoare eternă, într-o lume lipsită de har, al cărei mântuitor nu a venit și nici nu va putea veni. De aceea îi urăște pe “traficanții de speranțe”. Vede în Christos “interiorul unei lumi metafizice pe care n-o transcende”. Pictura lui Goya stabilește un altfel de dialog cu Dumnezeu, obligându-L să asculte ceea ce El ar fi preferat să nu audă.

Malraux avea convingerea că dacă Goya nu ar fi fost pictor și-ar fi găsit exprimarea vieții fie prin predică, fie prin sinucidere. Pictura e un mijloc de a ajunge la taină în aceeași măsură în care taina e un mijloc de a ajunge la pictură. Goya este cel dintâi care presimte o pictură ce nu acceptă altă lege decât pe “aceea a propriei sale dezvoltări imprevizibile”. Percepe lumea noastră ca fiind una nocturnă, luminată doar de reflexele unui astru mort, “purtând în goana implacabilă a planetelor palpitul viselor la fel de surd, de vechi și de nestăvilit ca și cel al inimii oamenilor”. Operele de artă nu se nasc în gol, sunt fragmente de vieți omenești și de aceea sunt, ele însele, vii. Dar viața umană fiind o dramă, trebuie descoperit subiectul dramatic care sălășluiește în interiorul ei și-i prilejuiește o vie și organică tensiune.

José Ortega y Gasset susținea că marii pictori spanioli au o dimensiune absurdă, grosolană, burgheză, țărănească, filistină, care contribuie la alcătuirea entității estetice, această șchiopătură a picturii spaniole fiind un ingredient al mersului său sprinten. A nu încerca evidențierea a ceea ce are urât și grosolan Goya înseamnă opacitate la una din dimensiunile cele mai savuroase ale geniului său. Deși opera sa iscă “un efect alcoolic fără seamăn”, deși este acel pictor din univers cu “sex-appeal pentru toate speciile imaginabile de autori de cărți”, numărul studiilor dedicate lui Goya este destul de redus și majoritatea sunt puțin capabile să-l înțeleagă sau să-l explice pe pictor. Chiar dacă spiritul riguros al savantului ar putea fi atras de “constanta și autentica problemă, o problemă ce împunge cu coarne periculoase și subțiri” a operi sale, eseistul ar putea fi smuls din letargie de “torentul sugestiilor care izbucnesc fără încetare din pânzele și gravurile sale”, eruditul de “viața invizibilă a omlui Goya”, totuși s-a scris puțin despre el. O “materie pentru un excelent exercițiu de melancolie” este aceea că dintr-o existență îmbelșugată și vibrantă s-a volatilizat totul pe dată, fără să rămână un “cât de redus repertoriu de amintiri autentice”. Spania se caracterizează prin lipsa curiozității pentru omenesc, pentru cea mai atrăgătoare enigmă care e orice existență individuală. În Spania s-au scris puține și greoaie biografii. Opera lui Goya, pe cât de sugestivă pe atât de extravagantă, cere cu mai multă insistență decât a oricărui artist, viața și figura umană din spatele ei. Sărăcia informațiilor înscrie legenda goyescă într-un soi de mitologie contemporană. Efectul substituind cauza, Goya a fost confundat cu personajele picturilor și desenelor sale. José Ortega y Gasset subliniază lipsa de temeinicie controlabilă a aventurilor, neliniștilor și vinovatelor obiceiuri atribuite pictorului. Presupusul său aventurism (asaltarea unei mănăstiri pentru a răpi o călugăriță, chiar uciderea unui om), se compune din supoziții abstracte, ce nu pot fi localizate în timp. “Uluitoarea ei banalitate”, e unul din aspectele extraordinare ale vieții lui Goya. Ne-ar trebui adevărate “tehnici de alchimist” – susține Ortega y Gasset - pentru a putea extrage din ansamblul de fapte pozitive și negative, din ansamblul de acțiuni și omisiuni, ceea ce este simptomul eului său. Definind fericirea ca fiind “coincidența eului nostru cu circumstanțele”, încearcă să scoată în evidență absența acestei coincidențe în cazul artistului. Stăpânit de demonul propriei inspirații, eul său aflat întotdeauna în viitor, înfruntă prezentul. În arhitectura ființei, slăbiciunile “nu reprezintă decât mici grădini interioare înăuntrul orbitei vocației sale”. Goya trebuie privit din interiorul lui Goya. “Cine vorbește de Goya trebuie să facă o contabilitate în partidă dublă: la el erorile și deficiențele sunt tot atât de consubstanțiale finței sale artistice cât sunt cele mai manifeste desăvârșiri. Neîndemânarea lui Goya, pictor de meserie, este o componentă inseparabilă de farmecul lui Goya, pictor de geniu. Cine nu recunoaște acest adevăr, nu a învățat să asculte sincer ceea ce se petrece înlăuntrul său în fața operei lui și nici nu e capabil să ne descopere elementele constitutive ale artei acestui artist.” Pentru a-l explica este necesar, dar nu suficient, să se pornească de la datele deținute despre el. Acestea sunt doar niște puncte de referință în care se înscrie o figură imaginară. Un om este, înainte de toate, un sistem de posibilități și imposibilități. În cazul pictorului, fiecare trăsătură de pensulă înseamnă un mijloc de îndeplinire a unei intenții. Doar viața lui poate fi gramatica și dicționarul ce ne îngăduie să-i citim fără echivoc opera; fiindcă cea mai neînsemnată tușă “ne aruncă din fața pânzei, peretelui, scândurii sau hârtiei pigmentate pe orbita dinamică a unei existențe”.

La multele întrebări pe care le ridică pictura lui Goya: “O glumă proastă?”, “O antipatie față de frumusețile picturii?”, “O confesiune în care se exprimă o insolită, dar autentică și lucidă conștiință tragică a existenței umane?” - dintre posibilele răspunsuri trebuie eliminate, cu grijă, unul câte unul, până se ajunge la cel autentic, fără echivoc. Este nevoie mai întâi de o vedere de ansamblu a întregii sale opere, de inventarierea temelor pe care le-a pictat. “Stilul unui pictor se ivește, ca planta pe un anumit pământ, din felul cum se atașează și cum își prețuiește profesiunea”. Goya a pictat teme divine, umane, diabolice și fantastice. Între caricatură și tablourile cu subiecte religioase nu a respins aproape niciuna. El dispunea de o “bogăție aproape nelimitată a îndemânării sale ca meseriaș, a practicii sale în toate tehnicile picturii, gravurii și desenului”, ceea ce-l determina să se creadă capabil de orice, chiar dacă nu era. Iar atunci când nu era, neputința lui se datora lipsei totale de afinitatate cu anumite teme.

Ceea ce a observat Ortega y Gasset era o stranie distanțare a artistului față de tema pe care o pictează. Obiectele interpretate – lucruri sau ființe - nu-i stârnesc un interes direct, de unde lipsa “măcar a unei fărâme de căldură umană” îndreptată asupra lor. “Absența simpatiei umane față de personajele sale este tocmai una din cauzele stilului său”, răvășit fiind de misterioase și demonice potențe pe care omul le ascunde în subteranele ființei sale. Alcătuindu-se o schemă arbitrară și puerilă a spaniolismului, Goya a fost înfățișat drept prototipul spaniolului, ceea ce - tot un spaniol ne spune - este absolut eronat. Îl numește pe Goya un mare “pictor bâlbâit”, care nu a putut să-și depășească o anumită nesiguranță a mâinii. Un caracter aspru și impulsiv, lipsit de “sistemul de inhibiții ce alcătuiesc buna creștere”. A trăit în sintonie cu mediul, la a cărui influență prezenta o sensibilitate exacerbată. Abia la 40 de ani suferă primul “șoc educativ”. “Incult și încet la minte”, înțelege în cele din urmă că nu trebuie să se lase abandonat “spontaneității vegetale”, personale sau colective, cum făceau majoritatea spaniolilor și că trebuie să “trăiască o idee”. Contactul lui Goya cu regulile elevate de conduită îi scindează personalitatea: pe de o parte este din naștere un suflet popular, pe de alta, devine un suflet angajat față de sine să trăiască altă viață. Această dualitate a fost dușmanul său etern, nefiind în măsură să o contopească vreodată. Nu a fost adaptat cu adevărat nici la lumea tradiției, nici la cea a culturii, de unde neliniștea și perpetua lipsă de securitate. Surzenia l-a izolat într-o singurătate chinuitoare, aproape patologică. Singurătatea îi îngăduia observația și reflexia. Se retrage astfel în zonele profunde și reflexive ale ființei sale, eliberându-și originalitatea, trezită parcă din somn. Geniul acesta a fost obsedat de propriile-i creații, mai mult visele sale precise semănând cu niște desene, decât desenele cu niște vise. Nu Goya avea vocație pentru pictură, ci vocația “îl avea pe el, îl poseda complet”.

Abia după ce a surzit și-a descătușat pictura, la îndemnul vocilor ce urlau înlăuntrul său, substituindu-le pe cele ce nu mai puteau fi auzite din afară. Arta sa a renunțat la intenția de a plăcea. Susținea că a avut doar trei maeștri: natura, Velázquez și Rembrandt. Dar în fundalele tablourilor sale nu vedem decât pietre, stânci, ziduri, arcade. Ce-o fi însemnând pentru el natura? Adevărul? Sau omul? Arta lui Goya era deconcertantă. El ignora arborii, lumea mării, a norilor, luna. Suprima decorul. Soarele lui era negru. Capriciile, considerate scene de moravuri amestecate cu fantezii, însemnau pentru el tot ceea ce face un pictor în afara meseriei sale. Începând de la “Somnul rațiunii naște monștri”, nouă zecimi din capricii sunt scene cu vrăjitoare, diavoli și strigoi. Cu cât caracterul fantastic al acestora este mai evident, ironia apare mai accentuată.

Caricaturismul însemna pentru Goya redarea unui spectacol efemer, eliberat de estetică, în afară de “legile artei”. Caricatura a fost materia primă prin care și-a “modelat” un stil. Arta lui exprima firea oamenilor, mai degrabă decât durerea sau patimile lor. Deformările sale tind spre mască. Animalul - măgarul simbolic, câinele zburător, țapul satanic, maimuța, broasca - e barocul măștii. Masca e sortită să fixeze chipul și nu să-l ascundă. E totodată chipul morții. Limbajul artei sale consta în dozarea aparițiilor, în domesticirea propriei nebunii. Deformările lui Goya au ceva supranatural. În general, “caricaturiștii intenționau să reducă umil lumea la o singură semnificație”, în timp ce el încerca “s-o extindă, să-i adauge ceea ce o prelungește până în mister.”

Grava cu vârful cuțitului și desena cu penelul. Lumina era substituită de ecleraj. “Goya reia expresia de unde a lăsat-o Rembrandt. Și el preferă să deseneze cu penelul; și el caută o expresie proprie; și el ține mai puțin la chip decât la gest, mai puțin la gest decât la scenă, mai puțin la scenă decât la un semn dramatic complex care dă unitate gravurii și tabloului și creează pentru el o operă de artă.” Aceasta este opinia lui André Malraux, care încearcă o interpretare a pictorului Goya, spre deosebire de José Ortega y Gasset, care încearcă o interpretare a omului Goya. Negrul este expresia fantasticului, dă gravurii accentul neliniștitor, strămută scena în supranatural, smulgând-o din realitate și situând-o într-un univers ce nu aparține omului. Stilul lui Goya este stilul angoasei, al neomenescului. Între reportaj și coșmar încearcă o redare a lumii așa cum o vede el, o ordonare nu după flori, ci după rădăcinile ei subterane. Divinitatea, pentru el, are un element subteran într-o lume în care e prezent mereu diavolul. Ficțiunea nu înseamnă înfrumusețarea acestei lumi, ci ajungerea la suprafața alteia. Atmosfera tablourilor sale îl trădează pe Goya ca fiind unul dintre cei mai mari poeți, “un poet al sângelui” (André Malraux). Printr-o “scriitură frântă, gâfâita, el nu simbolizează, ci dezvăluie”. Într-o permanentă pândă a formelor, fără să li se supună, alegerea lor “i se impune, și încă de către suflet”. Imaginația sa readuce la viață forme pierdute “în bezna Genezei”. Ea se aprinde doar noaptea, “ca ochii pisicilor”. “Personajele sale nu sunt niște deghizați, ci fluturi ieșiți pentru o clipă la lumină dintr-o lume larvară”, având revelația libertății. Ele scot la iveală nopți de obsesii. Ficțiunea e în alt mod revelatoare, ea nu atacă doar “calitatea socială în favoarea calității artistice, ci chiar ordinea din lume în favoarea misterului”. Supranaturalul este lumina pe care o răspândește deasupra măștilor sale. Prin sistemul de corespondență și aluzii “transformă în disonanță fiecare din acordurile pe care se întemeia ordinea lumii”.

Goya află că, dacă există o singurătate în care ești singur fiindcă ești abandonat, există și o alta, în care ești singur fiindcă oamenii n-au ajuns încă la tine. Are instinctul că orice lucru este sacru și acest sacru, care tâșnește la suprafață doar tulburând raporturle stabilite între oameni, îl constrânge să picteze acele clipe, imaginare sau reale, care tulbură aceste raporturi: jocurile, carnavalul, nebunia, noaptea, tortura, violul, corida. Goya este exemplul “omului creator”, iar creația înseamnă “orice producție a unei forme de viață noi în artă, gândire, conduită sau în orice altă ordine a existenței umane”. “Creația este cu atât mai intensă cu cât este mai nou ceea ce se produce; ea este cu atât mai neprevăzută cu cât are mai puțini precedenți”.

Din 1790 pictura lui Goya devine plană, cea de-a treia dimensiune, “corporalitatea”, începe a fi ironizată, virtualizată. A treia dimensiue este absorbită în celelalte două, fiind înlocuită prin intermediul “valorilor planului”. Portretele lui Goya devin “năluciri”. Este în ele o forță dramatică, aceea de a transporta ceva din absență în prezență, o încercare de reală “arătare la față”. În tablourile sale nu se poate preciza situarea cerului, sau măcar a unei părți de cer. “Nehotărârea geometrică transmite figurii o neliniște fundamentală, provoacă o neîncetată deplasare pe o direcție verticală cu pânza, un fel de înaintare și retragere”. Goya pictează “apariții”, fantasme. “Priviți-i pe nebuni cât poftiți”, ne îndeamnă Malraux, “dar după ce i-ați privit, uitați-vă în oglindă!”.

Biografia lui Goya este dintre cele mai controversate. De regulă biografii știu, chiar dinainte de a începe scrierea, cum se va sfârși spectacolul cărților lor, provocând “reverberațiile finalului încă din primele momente ale unei vieți”. În cazul lui Goya, acest procedeu a fost cât se poate de dăunător, pretinde Ortega y Gasset, aflat într-o căutare obiectivă a personalității pictorului.

André Malraux afirma că unele tablouri ale lui Goya îți poartă gândul la marile romane ale lui Dostoievski, cei doi artiști fiind, ambii, despărțiți de oameni prin iremediabil. “Casa surdului merita să fie locuită de Karamazovi”, mai spune el. Tot o predică, “obscură și stăruitoare ca orice limbaj al profetului modern” sunt și romanele lui Dostoievski, încercând să scoată lumea din orbire și surzenie. Dar iată că José Ortega y Gasset reduce toată fantasmagoria acumulată în jurul “Casei surdului” la mai puțin de trei ani. A fost atestat documentar că faimoasa casă de lângă Manzanares a fost achiziționată de Goya la finele lui 1819 și locuită din 1820 până la jumătatea lui 1824, când artistul pleacă în Franța. Reduce și semnificația picturilor negre de pe pereți la “opera unui om decrepit care abia mai vedea”.

“Opera lui Goya nu germinează niciodată în termenul inteligenței: e sau profesionism comun, sau perspicacitate de somnambul”(José Ortega y Gasset), creațiile sale provoacă un “șoc cvasiconstant”; contemplarea lor se transformă într-o luptă cu noi înșine, fiindcă nu știm ce trebuie să gândim în timpul contemplării. Nu știm dacă “autorul vrea să facă ceea ce-i iese, sau îi iese fără să vrea”; este el un geniu excepțional, sau mai degrabă un maniac? Inteligența pictorului are o alcătuire diferită de cea a intelectualului. Gânditorul manipulează idei, ce nu opun rezistență, lăsându-se combinate și deformate cu generozitate. Pictorului i se opune “consistența incoruptibilă” a materiei. Mâinile lui se împiedică de ea, acționând precum o conștiință. Artistul “trăiește în opera sa mai mult decât intelectualul, iar când degetele lui rămân singure, când părăsesc pânza, penelul, dalta, lutul sau marmora, rămâne parcă fără creier și apare stupid”.

La bătrânețe, pe Goya l-a părăsit și vederea. Privirea sa se transforma, încetul cu încetul, într-o sticlă neagră prin care abia mai întrezărea astrele. Dar el găsește soluția și în ultimii ani de viață. Începe să folosească lupa, nu din grija pentru detaliu, doar fiindcă nu mai putea altfel. Mâna tremurătoare a bătrânului redevine astfel o “labă atotputernică”. Din cenușiul pietrei smulge alburile cu răzătoarea. Nu-și mai vede nici măcar creioanele și totuși stăpânește materia, negrul, liniile violente și decisive. Pictează și în “sfâșietoarea lumină obscură din apropierea morții”. Singurătatea lui a devenit “bântuită de veșnicie”, surzenia lui, “beethoveniană”.

Cu prețul cărei angoase “ridicase omul acesta, împotriva întregii culturi în care se născuse, arta sa solitară și disperată”? Până în ultima noapte, acest colos al picturii, desenând pe jumătate orb “Colosul care adoarme”, s-a străduit să-și facă auzită “vocea cea mai lacomă de absolut și cea mai izolată de el, pe care arta a cunoscut-o vreodată”. Din opera lui au țâșnit “neașteptate săgeți, înălțându-se în aluzii la cele mai nobile întrebări ale minții omenești, pe care numai lirismul poetului și gândirea filozofului încercaseră până atunci să le formuleze.”



Bibliografie:
André Malraux – Saturn. Eseu despre Goya
José Ortega y Gasset – Velázquez. Goya